“De la începutul anilor ‘50 (Nicolae Sotir) a fost preocupat de justa interpretare şi aplicare omogenă a regulilor de arbitraj. Acest lucru, după părerea sa, a contribuit la ridicarea nivelului tehnic al jocului, al spectaculozităţii şi, în final, la admiterea voleiului la Olimpiadă. Încă de la Campionatul Mondial de la Paris s-a constatat şi s-a recunoscut că arbitrajul rămăsese în urma jocului, care între timp evoluase. Trebuia o cunoaştere precisă a jocului pentru interpretarea unitară a regulilor de către arbitri, antrenori şi jucători. O muncă importantă de clasificare şi simplificare a regulilor de joc a fost făcută de Comisia Internaţională de Arbitri, la care a participat şi Nicu. Lucrările Comisiei au avut loc la Bucureşti, în 1953. El a lucrat efectiv la întocmirea Regulamentului de Arbitraj.
La următorul Congres Internaţional de Arbitraj de la Florenţa, din 1956, a fost elogiat Regulamentul făcut în 1953, deoarece uşura enorm munca pe viitor. În ţară, Nicu a publicat împreună cu Constantin Florescu, jurist şi arbitru internaţional de volei, Regulamentul de volei comentat, ceea ce îl făcea foarte valoros, deoarece aceste reguli erau mai bine ordonate, mai clare şi mai precise, inclusiv pentru completarea foii de arbitraj. Această versiune în limba română a eliminat lipsurile de până atunci, arbitrajul devenind un factor esenţial în dezvoltarea voleiului…” (Ioana Sotir, “O viata pentru volei”)
