Pasaje din carte

MOTO

Dârzenia lui şi a altora ca el a fost cheia succeselor voleiului românesc. Situarea voleiului românesc în primul eşalon mondial a fost ca o relaţie cauză – efect.

Când dispare cauza, efectul pâlpâie ca o făclie obosită.

Dar bun e Dumnezeu şi poate, va face ca din acest popor să se ridice din nou oameni capabili a revitaliza făclia voleiului românesc.

SCURT ISTORIC AL FAMILIEI SOTIR

În Ţara Românească a secolului trecut, cine muncea putea trăi bine. De asemenea, pământul său roditor a constituit un miraj pentru nevoiaşi sau întreprinzători din alte ţări, ca albanezi, greci, turci, chiar şi italieni. Aceştia veneau şi se stabileau la noi, desigur, făcând în primul rând comerţ şi mică industrie sau practicând meserii mai puţin dezvoltate la noi.

A fost prin 1890 când bătrânul Gheorghe Sotir, tatăl lui Nicu, pe atunci copilandru, a venit din Bitolia, împreună cu un unchi şi un frate mai mare. S-a căsătorit cu o româncă şi împreună au încropit un comerţ, care a prosperat într-o comună lângă Ploieşti. Cu anii, au avut patru copii, Nicu fiind al doilea copil al familiei Sotir, născut la 29.12.1916. Cei patru copii au crescut şi erau dornici de învăţătură. Din această cauză, Gheorghe Sotir împreună cu soţia au hotărât să se mute la oraş, au vândut toată averea din comuna Buda Palanca, ce cuprindea casa propriu-zisă, o brutărie, un magazin universal şi o grădină, şi s-au instalat în Bucureşti. Până să investească în altă afacere, au depus la Banca Marmorosch, Blank et Co. tot ce încasaseră pe averea vândută. Dar Marmorosch, Blank et Co. a dat faliment, iar familia Sotir a sărăcit dintr-o dată. Părinţii au intrat salariaţi la Moara Comercială, ai căror patroni erau macedoneni şi i-au ajutat. Sănătatea bătrânului Sotir, zdruncinată serios, s-a degradat din ce în ce mai mult.

Cei patru copii, Ionel, Nicolae, Demostene şi Elena o duceau foarte greu. Primii doi erau deja la facultate. Pentru ei sportul era singura satisfacţie. Nu departe de locuinţa lor era terenul de sport al STB-ului şi un alt loc viran, devenit mai târziu Velodrom, iar în zilele noastre Stadionul Dinamo. Aceste vecinătăţi atrăgeau inevitabil la jocul cu mingea. Era un miraj al balonului rotund.

Nicu, student la Teologie, era timid din fire, dar îl seconda perfect pe mai îndrăzneţul său frate, Ionel, care era student la Academia Comercială. Amândoi au debutat în sport ca juniori la echipa de fotbal de la STB. Apoi au trecut la sportul lor preferat, voleiul, mai întâi la Clubul PEBE, iar ulterior la Viforul Dacia. De asemenea, amândoi au muncit la amenajarea Velodromului.

In aprilie 1941, fraţii Sotir şi încă 26 studenţi iubitori de sport au pus bazele Clubului TAIFUN, cu Nicolae Sotir antrenor secund la volei. Din această perioadă datează primele sale caiete cu conspecte meticulos ţinute, cu date pe care puţini antrenori la vremea aceea se gândeau să le noteze. Data, ora, condiţiile atmosferice, dacă antrenamentul se desfăşura afară pe teren, sau în sală, dacă sala era încălzită sau nu, felul iluminatului, care de regulă era slab, dacă era cu asistenţă sau nu. De asemenea, făcea notări despre participanţi. Prezenţa era făcută pe un grafic separat, care să poată fi urmărit şi în timp, şi în care mai erau notate întârzieri, starea de sănătate sau oboseală, chiar şi apetitul de joc al fiecăruia. Apoi urma tema de lucru propusă şi cum a fost realizată. Bineînţeles, tinereţea îşi spunea cuvântul, iar după o scurtă încălzire, se trecea repede la jocul cu mingea.

Meticulozitatea şi exigenţa, care şi le impunea în primul rând lui, i-au caracterizat toată viaţa. Am putea spune, un început de carieră, care a fost întrerupt de război.

Războiul a venit cu tot cortegiul de nenorociri. Fratele său mai mare, Ionel, sau Ursul, cum îi spuneau prietenii, a murit îmbolnăvindu-se de febră tifoidă pe front. Practic, bătrânul Sotir nu mai putea asigura existenţa familiei şi venise rândul lui Nicu să facă acest lucru.

Nicu a renunţat la cariera teologică. De fapt, renunţase dinainte de război. Aşa s-a făcut că după stagiul militar a trebuit să plece pe front. A avut şansa ca la spargerea frontului de răsărit să scape datorită organismului viguros, dar mai ales voinţei sale de fier pe care a avut-o, drămuindu-şi raţia de apă foarte mică pe parcursul celor peste 2000 km făcuţi pe picioare, la înapoiere în ţară. Cine cădea pe drum, acolo rămânea, iar cine bea apă din fântâni sau şanţuri, făcea febră tifoidă. Stăpânirea de sine l-a scăpat din război.

Din 1945 şi tot mai mult după aceea, oricare cetăţean trebuia să se conformeze directivelor de la centru, devenind din ce în ce mai mic într-o gloată ascultătoare, altfel aproape că dispărea.

În 1945, ca fost sportiv la STB, fiind cunoscut şi iubit de salariaţi, i s-a oferit lui Nicu un post de funcţionar (cine marcase cu ani în urmă cele mai multe goluri la fotbal şi handbal?). Astfel, putea să-şi întreţină familia (inclusiv pe cei doi fraţi mai mici, care erau la şcoală), iar el, după serviciu, era în elementul său, pentru că putea practica cât sport vroia: oină, fotbal, handbal, volei, într-o anumită perioadă cochetând şi cu rugbiul şi baschetul.

În acea vreme, populaţia o ducea foarte greu, iar pentru a fi atraşi spre sport, jucătorii din echipele fruntaşe beneficiau de supliment bănesc pentru hrană. STB-ul aparţinea pe linie sportivă de Asociaţia Progresul. Jucătorii preferau de multe ori echivalentul în bani a mesei ce li se oferea în ziua de meci. Da, cu acei bani se putea cumpăra puţină carne, care fiind preparată acasă, constituia hrana pentru o zi a întregii familii.

Sărăcia era mare, iar un supliment de hrană era ademenitor.

Directive peste directive obligau pe salariaţi şi mai ales pe cei tineri, să facă sport în afară de „muncă voluntară” în agricultură, construcţii etc.

Lipsa de cadre calificate în sport a dus la organizarea unor cursuri intensive de educaţie fizică pe lângă ICF, pentru formarea de instructori sportivi sindicali. Din prima serie organizată în 1946 am făcut parte şi eu împreună cu Nicu, fiind trimişi de sindicatul STB-ului. Noi doi ne cunoşteam de pe terenul de sport, dar şase luni ne-am văzut zilnic la ICF, fapt care ne-a apropiat şi, într-un fel, ne-a determinat drumul în viaţă.

Eu, salariată la STB, de unde am ieşit la pensie, pe linie sportivă am excelat făcând performanţă numai la tir cu arma. Eu şi prietena mea, Puşa Angelescu, am înlocuit în echipa de tir Progresul pe actriţele Lia Sahighian, Carmen Stănescu, Felicia Iovănescu şi altele, care se dedicau profesiei lor, devenind vedete celebre. Am onorat încrederea acordată de antrenor, câştigând doi ani la rând Campionatul Naţional şi astfel titlul de Maestru al Sportului.

Nicu, urmând aceste cursuri, şi-a dat seama că nu ştia mai nimic în materie de studiu ştiinţific al sportului. Absolvise Facultatea de Teologie, care îl pregătise în domeniul specific pe de o parte, iar pe de altă parte îi îmbogăţise cunoştinţele de cultură universală.

Dar inima sa bătea pentru sport.

În anii ce au urmat, a trecut un episod din tinereţe, dar bilanţul l-a scos la iveală. Acum realizez de unde a pornit totul.

Din anturajul său, primul om cu pregătire superioară în domeniul sportului, care i-a acordat credit, i-a arătat lipsurile, l-a ajutat, dar mai presus de toate l-a încurajat, a fost colaboratoarea sa, profesoara de educaţie fizică şi sport Leontina Doja (Tinel).

Curând am cunoscut-o şi eu, am fost cucerită de francheţea şi impetuozitatea cu care-l stima pe Nicu şi am devenit prietene pe viaţă.

Dacă stau bine şi mă gândesc, acesta a fost momentul crucial.

Mult suflet a pus această fiinţă minunată în a-l determina să renunţe la munca de birou şi să se avânte pe calea plină de spini a performanţei sportive. Toată viaţa lui a stimat-o şi, de asemenea, toată familia noastră a iubit-o.

Îi spuneam eu odată lui Nicu, asta prin anii ‘50, că dacă cineva merita cu adevărat recunoştinţa sa, aceasta era Tinel, iar el mi-a răspuns: “Tu ai înţeles cam târziu, dar eu de mult mi-am dat seama că este un om deosebit”.

Şi eu, care credeam că nu recunoaşte niciodată meritele cuiva.

Aşa a încolţit în Nicu dorinţa de a studia sportul la nivel academic.

Observa cu mult discernământ prin ce se ajunge la performanţă: prin selecţie, prin educaţie şi prin instruire. Întrezărea posibilitatea afirmării sale în domeniu, căci orgoliul său era bine servit de capacitatea de asimilare şi voinţa de a demonstra că poate.

De acum încolo, descoperea tot mai mult că materialul uman atât de complex era foarte fragil şi cu atât mai greu de modelat.

Dar vitalitatea şi orgoliul îl împingeau înainte.

ASCENSIUNEA

Eram tineri. De primăvara până toamna, toate duminicile le petreceam pe terenul de sport, fie concurând, fie atraşi de spectacolul sportiv. Iarna, în lipsa sălii de sport, făceam excursii în Bucegi, munţii cei mai apropiaţi de Capitală. Uneori, ne adunam la casa părinţilor mei din cartierul Colentina. Muzica era asigurată de patefon, se dansa şi se cânta. Nicu avea o voce frumoasă de tenor şi cunoştea o mulţime de melodii.

Culegeri de cântece, unele chiar pe note, din tinereţea sa sunt şi acum în arhiva familiei. Avea cultură muzicală şi cânta cu pasiune. A povestit cum odată, prezentându-se la un concurs de selecţie la Teatrul Constantin Tănase, a fugit din sală când îi venise rândul la audiţie. Era timid, dar între prieteni se desfăşura în voie.

Şi în excursii, mai ales la ducere, răsuna trenul de voie bună. Şi pe jucători îi învăţa să cânte. Erau la modă frumoase romanţe, cântece populare sau arii din opere. Astfel, la turnee în ţară sau străinătate, echipa lui avea totdeauna un repertoriu, care făcea ambianţa plăcută şi-i apropia pe tineri între ei.

A doua opţiune a sa în carieră ar fi fost să devină dirijor.

Încă mai oscila între fulgerarea mingii de la 11 metri şi zborul spre coşul de baschet, între lovitura imparabilă de la marginea careului de handbal şi atacul peste blocajul advers, când balanţa s-a înclinat spre volei. Aproape două decenii a fost prezent pe teren ca jucător, iar în ultima perioadă ca jucător şi antrenor. A regretat întotdeauna că echipa sa, Progresul, nu a câştigat titlul de campioană. A pierdut în mare luptă, în două rânduri, titlul de campioană, când echipa de volei Progresul s-a clasat pe locul doi, iar în alte două rânduri pe locul trei.

Vârsta îşi spunea cuvântul şi astfel a trebuit să se aşeze pe „banca suferinţei”, cum i se spune băncii de la marginea terenului, pe care stau antrenorii.

În 1953, ca secund al lui Gheorghe Petrescu, a participat la pregătirea echipei naţionale de volei, care a obţinut locul doi la Festivalul Mondial al Tineretului. Tot ca secund al lui Gheorghe Petrescu, a participat cu echipa naţională de volei, în 1955, la Campionatul European de la Bucureşti, unde echipa noastră a ocupat locul doi, loc care l-a păstrat şi în 1956, la Campionatul Mondial de la Paris. La acest campionat mondial, Nicu a fost arbitru la meciurile din finală.

De la începutul anilor ‘50 a fost preocupat de justa interpretare şi aplicare omogenă a regulilor de arbitraj. Acest lucru, după părerea sa, a contribuit la ridicarea nivelului tehnic al jocului, al spectaculozităţii şi, în final, la admiterea voleiului la Olimpiadă. Încă de la Campionatul Mondial de la Paris s-a constatat şi s-a recunoscut că arbitrajul rămăsese în urma jocului, care între timp evoluase.

Trebuia o cunoaştere precisă a jocului pentru interpretarea unitară a regulilor de către arbitri, antrenori şi jucători. O muncă importantă de clasificare şi simplificare a regulilor de joc a fost făcută de Comisia Internaţională de Arbitri, la care a participat şi Nicu. Lucrările Comisiei au avut loc la Bucureşti, în 1953. El a lucrat efectiv la întocmirea Regulamentului de Arbitraj.

La următorul Congres Internaţional de Arbitraj de la Florenţa, din 1956, a fost elogiat Regulamentul făcut în 1953, deoarece uşura enorm munca pe viitor.

În ţară, Nicu a publicat împreună cu Constantin Florescu, jurist şi arbitru internaţional de volei, Regulamentul de volei comentat, ceea ce îl făcea foarte valoros, deoarece aceste reguli erau mai bine ordonate, mai clare şi mai precise, inclusiv pentru completarea foii de arbitraj. Această versiune în limba română a eliminat lipsurile de până atunci, arbitrajul devenind un factor esenţial în dezvoltarea voleiului.

Încă din 1950 a renunţat definitiv la munca de birou, pentru ca să fie antrenor, când la echipa de volei a clubului Progresul, când la echipa naţională de volei masculină sau feminină, după bunul plac al conducerii Federaţiei Române de Volei.

Îşi procura cursurile tipărite ale celor mai buni profesori de educaţie fizică din ţară şi urmărea articolele de specialitate din diferite reviste străine care ajungeau la noi.

Prin participarea sa ca arbitru internaţional şi ca antrenor al echipei naţionale de volei la diferite turnee sau la diferite comisii europene, a început să fie cunoscut şi apreciat peste hotare.

De asemenea, şi-a aprofundat cunoştinţele de limba franceză.

În continuare, a studiat principiile antrenamentului sportiv, planificarea antrenamentului sportiv, probleme de anatomie funcţională, factorii antrenamentului sportiv, psihologie sportivă, controlul medical, pregătirea morală şi pregătirea voinţei. Toate le-a trecut prin filtrul gândirii sale şi apoi le-a aplicat după criterii personale.

Nu a vrut în nici un chip să urmeze la fără frecvenţă cursurile IEFS-ului (IEFS = Institutul de Educaţie Fizică şi Sport). Ar fi fost floare la ureche pentru el.

Se crease în ţară un vid de intelectualitate. Erau două cauze: mai întâi războiul rărise rândurile, apoi conducerea comunistă i-a eliminat pe intelectualii care nu s-au supus, prin tot felul de metode. Se acordau cu multă uşurinţă diplome „pe puncte” la toate nivelurile de învăţământ, ca un fel de recompensă pentru munca de partid. Astfel, cei care le primeau erau mai bine salarizaţi.

Este adevărat că, după o perioadă, comuniştii şi-au dat seama că îşi tăiau craca de sub picioare şi au lăsat învăţământul să-şi ducă la îndeplinire adevărata menire.

Nicu a considerat că este mai onorabil să fii un bun meseriaş fără diplomă, decât unul oarecare cu diplomă „pe puncte”, cum se spunea pe atunci.

ÎNCĂ UN PAS

Primul turneu al voleiului românesc pe un alt continent a fost în China. Cu europenii, echipa de volei masculin a României, avusese până atunci nenumărate întâlniri.

Era iarna lui 1955. Drumul în China s-a făcut cu trenul transsiberian şi a durat nouă zile şi nouă nopţi. Din 1000 în 1000 km se făceau opriri mai îndelungate, toată lumea cobora pe peron să se dezmorţească. Gerul îţi tăia respiraţia. În exterior era obligatoriu să porţi mănuşi, căci altfel îţi rămânea pielea lipită pe orice obiect de metal puneai mâna, din cauza temperaturilor foarte scăzute.

Această Chină, atât de mare, atât de diversă, trăieşte atât prin trecutul ei de mii de ani, dar şi prin ceea ce face acum pentru viitor. Era un popor de peste 600 milioane de oameni în anii ‘50, care uimea prin puterea de muncă, prin dăruire. Pur şi simplu cu mâinile goale, rudimentar echipaţi, chinezii erau în stare să mute munţii din loc. Totul era atât de vast. Fluvii imense, diversitatea peisajului, cartierele vechi din oraşe, Zidul chinezesc, palate şi pagode, toate reprezentau imagini de neuitat. Era o mare deosebire ca stil de viaţă între nordul şi sudul ţării, chiar şi oamenii se deosebeau ca talie: foarte scunzi în nord, destul de înalţi în sud. Pentru băieţii noştri, toţi chinezii aveau acelaşi chip, greu de deosebit de la un individ la altul.

Nicu ne povestea adesea, că cel mai mult i-au impresionat felul cum gazdele i-au primit, înconjurându-i cu atâta atenţie încât i-au copleşit. Cu toate acestea, a fost un dezastru cu mâncarea, căci românii nu reuşeau să identifice din ce carne sau legume erau preparate nenumăratele feluri. Gazdele se străduiau din toată inima să le facă pe plac. Au făcut chiar mâncăruri tradiţionale româneşti şi, cum se apropria Crăciunul (se informaseră în amănunt despre obiceiurile noastre), au adus bucătarul, iar cu ajutorul interpretului, reţeta de sarmale a fost tradusă în chineză. Ce am mai râs când Nicu ne povestea că, în delegaţia noastră, fiind numai bărbaţi, fiecare îşi dădea cu părerea din ce şi cum trebuie preparate sarmalele. Astfel, în ziua de Crăciun au mâncat în China sarmale ca la mama acasă. Sunt vrednici de tot respectul bucătarii chinezi!

La banchetele oficiale au fost serviţi cu mâncăruri tradiţionale chinezeşti. Era mai mare hazul. Aşezaţi în jurul mesei, un român, un chinez, fiecare gazdă se întrecea să le umple farfuriile. Dar cum să mănânce românul ouă cu albuşul negru şi gălbenuşul roşu (conservate îndelung în pământ, după un străvechi obicei chinezesc), care erau însă foarte apreciate de gazde, deoarece platourile au fost golite de către chinezi în câteva clipe. Pentru chinezi erau delicatese. Cel mai cumplit a fost la Shanghai, unde supa era de şarpe, iar salata ornată cu omizi de o mărime neobişnuită, fierte cu atâta atenţie încât nici un firişor nu le era clintit. Să nu mai vorbim de pastrama de câine sau alte lighioane, constituind la ei hrana zilnică.

În timp ce-l ascultam pe Nicu cum ne povestea, mi-a fugit gândul la povestirile lui Pearl Buck despre China, unde îşi petrecuse copilăria. Apropo de ouă: mi-a rămas în minte un pasaj din romanul „Mama”, al celebrei scriitoare, în care singurul ou disponibil în gospodărie era rezervat bărbatului, şeful familiei, care muncea din greu pentru a putea hrăni o familie numeroasă. Eu eram îngrozită cât de mâncăcioşi suntem noi, românii, în comparaţie cu alte popoare.

Pur şi simplu China face parte din altă lume.

Bilanţul sportiv al acestei deplasări este de şapte meciuri câştigate de noi, iar unul câştigat de echipa Armatei Populare Chineze, care avea toţi jucătorii peste 1,90 m înălţime. S-a jucat la Peking, Canton şi Shanghai. Numai la Canton, de pildă, unde întâlnirea s-a desfăşurat în aer liber, peste 25000 de spectatori au urmărit meciul. La cele opt meciuri, în total au asistat peste 65000 de spectatori. Cifre ameţitoare pentru noi, dar când ne raportăm la China, devin normale.

Gazdele nu au precupeţit nimic pentru a-i face să se simtă bine, lucru ce le-a reuşit din plin. Turneul în China a durat 47 zile. La întoarcere în Gara de Nord, toţi au coborât „înarmaţi” cu trestii de zahăr, dorind să ne şocheze cu ceva. Pozele cu Chou En-lai în mijlocul lor au apărut abia acasă, la desfacerea sacului de voiaj.

Avea să viziteze China din nou, peste 20 de ani, când a găsit totul schimbat atât ca peisaj, cât şi ca mentalitate. Chinezii erau mai siguri pe ei. Primirea a fost mai reţinută, iar interpreţii nu mai erau de limba rusă, ci de engleză.

În 1957 Nicu a fost invitat la Jocurile Panarabe la Beirut, ca arbitru recomandat de Federaţia Internaţională de Volei. La înapoiere scria următoarele în raportul către Federaţie:

Au participat şase echipe naţionale. Au lipsit doar Egiptul şi Marocul. Organizare bună, conduită remarcabilă a jucătorilor şi a publicului. Totuşi, cu această ocazie am asistat la un caz cu totul ieşit din comun. Un scandal de mari proporţii, pe un teren de sport, fără ca arbitrii sau jucătorii celor două echipe să fie amestecaţi cu ceva în generarea scandalului. Scandalul s-a petrecut în timpul meciului Irak – Liban, care era arbitrat de Nicolae Sotir şi Paul Gaumet din Franţa. Scorul era 2-0 pentru Liban, jocul desfăşurându-se fără nici un protest măcar. În timpul pauzei normale de două minute dintre seturi, în tribună doi spectatori s-au luat la ceartă. Au intervenit şi alţii, apoi poliţia, pentru a aplana scandalul care degenerase într-o bătaie generală între cei 4000 de spectatori. A urmat evacuarea spectatorilor. Dintre aceştia, mulţi au fost răniţi grav şi internaţi la spital. Printre cei internaţi au fost şi cinci jucători din echipa Irakului. Jocul a fost anulat şi reprogramat.

De asemenea, a sesizat inconvenientul folosirii foilor de arbitraj tipărite şi completate în limba arabă, sugerând necesitatea folosirii unei limbi de circulaţie internaţională.

Cu această ocazie a fost invitat să lucreze în Liban ca antrenor al echipei de volei naţionale. El era foarte încântat, pentru că îi plăcuse Beirutul şi oamenii de acolo. Dar până să aprobe oficialităţile române plecarea sa în Liban, a izbucnit războiul în acea zonă. În această situaţie, Nicu a fost autorizat să onoreze invitaţia de a lucra ca antrenor al echipei naţionale de volei a Turciei. Contractul a fost mai întâi semnat pentru 4 luni, cu posibilitatea de prelungire până la un an.

Putea pleca liniştit, deoarece apele se liniştiseră în familie.

Socrii erau împăcaţi cu ideea că şi jocul cu mingea putea fi o meserie serioasă, iar eu cu Nicu realizam punţi de comunicare zidite pe dragostea ce i-o purtam. Eram fericită că se folosea de aceste punţi construite cu multă strădanie.

Dar ca să ajungem pe acest făgaş comun, au trebuit ani de zbucium.

Un bob zăbavă şi vă spun tot.

CĂSĂTORIA ŞI COPILUL

Era în anul 1946, unul dintre anii de cumplită sărăcie, când Nicu s-a hotărât să se însoare cu mine; oarecum şi-a impus aceasta datorită vârstei, precum şi sărăciei familiei sale. Eram cuminte, zic eu, chiar şi frumuşică. Urmasem Şcoala Centrală, deci, în afară de carte şi educaţie, eram sportivă şi, mai ales, aveam casă, părinţii mei cedând două camere şi bucătărie pentru noi. Din ambiţie şi-a călcat pe inimă, pentru că nu mă iubea.

Mai fusesem cerută în căsătorie de 4-5 băieţi, dar la toţi le găsisem pricină. Să vă dau un exemplu: băiat frumos, licenţiat în drept, îmi mărturisise că avea o prietenă, care urma să afle despre căsătoria lui cu mine după consumarea evenimentului. Cu tot sfatul mamei mele de a-l accepta, îmi părea că ceva nu este în ordine în caracterul său. Ce mai, aşa a fost să fie, nu ştiu dacă judecată, instinct, sau pur şi simplu destin.

Pe Nicu îl îndrăgisem pentru caracterul său integru, zic eu, şi aşa m-am îndrăgostit de el pentru toată viaţa.

Iubirea e ceva cumplit, orice ai face nu mai scapi de ea.

Spre consternarea părinţilor mei, îl vroiam pe acest coate goale. Nicu nu replica niciodată la răutăţile viitorilor socri. Peste ani se va instala între ei afecţiune şi respect reciproc.

Nicu, pentru ceremonia cununiei, a împrumutat un costum, deoarece al lui, efectiv era rupt în coate. Eu, de asemenea, am împrumutat rochia de mireasă, căci nu aveam bani pentru o astfel de rochie. A trebuit să dăm satisfacţie părinţilor mei măcar în privinţa ceremoniei: fata lor trebuia să se mărite cu nuntă în bună regulă. S-a ajuns la un compromis. Cununia religioasă a fost oficiată acasă, de un preot fost coleg de teologie cu Nicu.

Masa oferită invitaţilor a constat dintr-un singur fel de mâncare (musaca), făcută cu carne obţinută graţie colegilor de serviciu ai tatălui meu, care au renunţat la raţia de carne pe o săptămână. Carnea era de o calitate aşa de slabă, încât fripturi nu se puteau obţine din ea; tocată mai mergea.

Nu ştiu cum era în restul Europei la data respectivă, dar la noi era cumplit. Dar adevărata dramă a fost de natură personală. Am înţeles târziu că aveam din partea lui toată consideraţia, dar fără iubire, realitate confirmată de el. Indignată şi revoltată pe propria mea prostie, nu am avut ce să fac, până la urmă resemnarea şi-a spus cuvântul. Am gândit că este mai înţelept să rămân totuşi cu bărbatul pe care-l iubesc. Am hotărât să am un copil, să am pe cine îmbrăţişa, un suflet pentru mine. Când dragostea nu-i împărtăşită, îţi impui resemnarea. În definitiv, este importantă chiar numai o anume împlinire de sine: cred că este mai bine să dai dragoste, decât să primeşti.

Când inima-ţi debordează de iubire, dar de jur împrejur ai un zid de indiferenţă, nu-i altă cale pentru o femeie decât să-şi facă un copil, aşa, pentru sufletul ei. Dar pe măsură ce copilul se maturizează, nu trebuie să-l sufoce cu dragostea, căci există acest pericol; trebuie să-l lase să-şi croiască drum independent în viaţă.

În 1951 l-am născut pe Mihai, bucuria vieţii mele. Momentul a coincis cu primul meci internaţional arbitrat de Nicu. Dublă satisfacţie pentru el. Avea băiat şi deschidere profesională spre viitor. Am fost recompensată cu un imens buchet de bujori. Desigur, în maternitate nu erau admise persoane din afară, dar el, ingenios, a pătruns în salon pe scara de incendiu exterioară a clădirii, destinată pompierilor. La etajul trei era cel mai frumos salon, unde imensul buchet trona în mijloc. Era un omagiu adus maternităţii. Avea Nicu, din când în când, gesturi care mergeau la inimă.

De acum aveam copilul meu, mă consideram realizată în viaţă, dar totuşi mă mai încerca din când în când câte o revoltă.

Doamne, ce chin, dorinţa intimă de a şti că ocupi primul loc în sufletul omului pe care-l iubeşti. Dar îl mai iubeşti? Dacă-l iubeşti cu adevărat, vrei să-l ştii fericit, trebuie să-l ajuţi să se realizeze. Valoare are, dar, ţine minte, vei fi întotdeauna în umbra lui; vei putea?

A trebuit să fiu în acelaşi timp şi mamă şi tată, şi gospodină şi salariată, iar în văzul lumii soţie respectabilă şi, mai ales, să fiu prietenă adevărată. A meritat în primul rând el, a meritat şi viaţa deosebită pe care mi-a oferit-o.

Fiind proaspete promovate în echipa de tir a Clubului Progresul, eu şi Puşa Angelescu aveam o răspundere mare. Poate aceste sentimente au contribuit la o concentrare maximă în activitatea sportivă, de care a beneficiat echipa de tir, care a fost doi ani la rând Campioană Naţională şi a avut multe rezultate meritorii în concursuri internaţionale, iar eu am primit titlul de Maestru al Sportului.

Curând a trebuit să renunţ la tir, unde eram încă solicitată şi aş fi putut concura în continuare destui ani, dar aveam un copil, gospodărie, bărbat şi serviciu, însă nici un ajutor. Parcă o aud pe mama:

- Ţi-a trebuit măritat? … Descurcă-te!

Ştim că avem o viaţă limitată, în care am dori să realizăm cât mai multe, dar, totuşi, o forţă ne împinge să ne împăcăm cu soarta (tărie insuflată şi de religie probabil). În general, toată viaţa învăţăm, în toate domeniile se fac noi descoperiri, se găsesc noi soluţii, şi tot aşa din generaţie în generaţie.

Nicu lipsea mult de acasă, fiind plecat cu treburi, astfel că Mihai când era mic, aproape că nu-l cunoştea pe tatăl său. Când s-a mărit însă mă stârnea cu întrebările: Da’ unde e tata? Când vine tata?

Sărbătorile erau greu de trecut, toată lumea era cu familia în plen, numai noi eram mama şi copilul. De atunci mi-am făcut obiceiul ca duminicile să le umplu cu cele mai grele corvezi gospodăreşti, astfel încât să nu mai am timp de gândire. Dar a trecut, am început să mă las răsfăţată de lucruri deosebite aduse de el din străinătate, de Mihai nu mai vorbesc, cine mai era ca el îmbrăcat?

Apoi a venit o perioadă când starea economică a României s-a ameliorat oarecum.

TURCIA

Era în 1958, când Nicu a plecat în Turcia. La Istanbul s-a instalat la Hotelul Duru Palas, al cărui patron era domnul Nusret, iubitor şi sponsor important al voleiului turc. Familia Nusret îl invita adesea pe Nicu acasă, şi în special de sărbătorile tradiţionale. Cei doi copii ai lui Nusret îi mai alinau dorul de Mihai.

În acea perioadă a început o campanie în presa de scandal a Istanbulului. Se afirma că dictatura comunistă din România îl obligă pe Nicolae Sotir să stea despărţit de familie timp îndelungat. Acest lucru a determinat autorităţile de la Bucureşti să mă trimită în Turcia pentru o lună. În trei zile au fost gata toate formalităţile, concediu fără plată, paşaport, iar eu am fost urcată în tren pentru Istanbul. Lucru nemaiîntâlnit în România până la acea dată.

După ce m-am întors din Turcia, am început să fiu apostrofată: Ce-ţi pasă, plimbată şi îmbrăcată în străinătate!

Eu fusesem lipsită de iubire din copilărie. Primii cinci ani din viaţă am fost lăsată la ţară, la bunica, deoarece nu îi plăcusem tatălui meu pentru că eram fată şi nu băiat. Doar după ce mama a născut al doilea copil, care a fost băiat, am fost acceptată. Este adevărat că mi-au fost asigurate toate condiţiile normale la nivelul posibilităţilor familiei, sănătate, învăţătură şi educaţie într-o şcoală de prestigiu; totul, în afară de căldura sufletească. Nu-mi amintesc să fi fost îmbrăţişată de propria mamă. Iubirea nu se comandă, nu se impune, este sau nu este. Asupra acestui subiect voi mai reveni, pentru că voi avea de ce. Singur fiul meu a înţeles la maturitate ce se ascundea în colţul cel mai ferecat al sufletului meu, şi această înţelegere este balsam pentru inima mea.

Să urmărim în continuare ce a făcut Nicu pentru voleiul turc.

Ca antrenor al echipei naţionale, i-a determinat pe jucători să muncească mai susţinut şi să acorde mai mult timp pe săptămână pregătirii pentru îmbunătăţirea condiţiei fizice, a tehnicii şi tacticii. De asemenea, a urmărit echipele de tineret şi le-a recomandat un nou stil de lucru. A organizat cursuri pentru antrenori şi arbitri în multe localităţi ale Turciei.

Era fermecat de tot ce vedea. De Istanbul, cu aşezarea sa unică. De Bosfor, care desparte şi, în acelaşi timp, apropie Orientul de Occident. Constata cu plăcere ce putea să facă un popor pentru a păstra trecutul, în acelaşi timp ştiind să beneficieze şi de modernizare.

Munca sa l-a dus în toată Turcia. Astfel, a ajuns şi la Erzurum, nu departe de muntele Ararat, unde se spune că s-a oprit corabia lui Noe. Prefectul regiunii l-a primit cu toate onorurile, de altfel ca peste tot pe unde a fost, dar i-a pus între patru ochi o întrebare cheie. Poate că aflase că Nicu urmase teologia şi, mizând pe faptul că era creştin şi că se afla într-un loc menţionat în Vechiul Testament, acest lucru determinând sinceritate, l-a întrebat dacă este sau nu informator al puterii comuniste, întrebare care, desigur, îi preocupa pe turci. Numai că Nicu, prin natura muncii sale, nu avea contact sau acces la probleme de acest gen. Acum mă gândesc că asta nu ar fi fost o piedică, dar prin caracterul său ieşit din comun era credincios lui însuşi, şi nimeni nu l-a putut determina să facă asemenea servicii. Această convorbire inedită l-a amuzat, iar turcii i-au devenit şi mai simpatici.

Deci, mai departe, la treabă. A urmărit meciurile de campionat pentru a putea face o evaluare corectă a nivelului voleiului din Turcia. Totul trebuia văzut: jocul prestat, arbitrajele şi organizarea. Pentru toate sectoarele a reţinut părţile bune existente şi, de asemenea, părţile care trebuiau îmbunătăţite.

La Campionatele Europene de la Praga, din 1958, echipa naţională a Turciei participă pentru prima dată şi ocupă locul 12. Doar câteva luni de pregătire, faţă de doi ani cât s-au pregătit alte echipe participante, era mult prea puţin pentru a obţine un loc mai bun.

Învăţămintele lăsate de Sotir vor fi valorificate în timp de către turci, prin cadrele pe care le-a format, iar voleiul va fi iubit din ce în ce mai mult de către tineri. Studiase cu îndârjire limba turcă, astfel încât la unele antrenamente, când vedea că interpretul său de limba franceză nu traducea fidel explicaţiile, intervenea el în limba turcă, spre încântarea jucătorilor care îl aplaudau spontan.

La reuniunile familiei Nusret, la care era invitat şi Nicu, el le cânta turcilor muzică românească şi, nu o dată, aceştia au lăcrimat datorită melodiei şi harului său de a interpreta, pentru că, desigur, cuvintele nu le înţelegeau.

Şi-a făcut în Turcia prieteni pe viaţă.

În acel an, lira turcă a fost sever devalorizată, iar cum din valoarea contractului 80% mergea în contul României, din ce a mai rămas a avut satisfacţia voiajului pe care mi l-a oferit mie şi a putut să cumpere un Grundig, magnetofon solid, care va satisface mulţi ani nevoia de muzică a familiei. Nicu visase să-şi cumpere o motocicletă, dar s-a ales doar cu obţinerea permisului de conducere a motocicletei.

Va mai reveni în Turcia la diverse turnee, campionate şi chiar pentru a mai ţine cursuri luni de zile, însoţindu-l şi eu uneori. Peste ani am putut remarca progresul extraordinar al acestei ţări în toate domeniile, una din cele mai impresionante realizări fiind arcuirea podului peste Bosfor. Turcii, în general cunoscători a mai multor limbi străine, preferau încă de atunci, în afară de arabă, să-şi înveţe copii limba engleză, faţă de limba franceză, care se învăţa înainte.

Urmare cursurilor ţinute în oraşele Ankara, Izmir, Balikesir şi Erzurum, au rezultat 100 antrenori şi 102 arbitri.

După expirarea contractului şi întoarcerea lui Nicu în ţară, preşedintele Federaţiei de Volei şi Handbal din Turcia, domnul Vahit Colakoglu, a trimis o scrisoare Federaţiei Române de Volei, pe care o redau în continuare:

Domnule Preşedinte,

Avem onoarea să vă adresăm prin prezenta mulţumirile federaţiei noastre pentru ajutorul care ni l-aţi dat în privinţa dezvoltării voleiului la noi în ţară. În timpul pe care l-a petrecut în Turcia, domnul Nicolae Sotir, reprezentantul dumneavoastră, ne-a introdus în adevăratele taine ale voleiului. Numele lui va rămâne înscris totdeauna în istoria voleiului nostru şi în inimile noastre, ca profesor al acestui frumos sport. Trimiţându-ne un asemenea antrenor ca domnul Nicolae Sotir, suntem în aceeaşi măsură recunoscători Federaţiei dumneavoastră.

Mulţumindu-vă încă o dată, vă rugăm să primiţi, domnule preşedinte, cele mai bune salutări sportive.

CAMPIONATUL MONDIAL BRAZILIA 1960

Revenit din Turcia, şi-a reluat activitatea la Clubul Progresul, dar peste puţin timp a fost numit antrenor principal al echipei naţionale de volei masculin a României. A trebuit să facă studii şi analize asupra lotului disponibil, pentru a putea pregăti o echipă cu care să participe la Campionatul Mondial de Volei, din 1960, în Brazilia. Practic, pregătirile au început la 1 februarie 1960 cu destule carenţe, jucătorii venind de la cluburi ce aveau calendare diferite ca obiectiv. Deci, se aflau în diferite stadii de pregătire, parte dintre ei fiind bolnavi, alţii accidentaţi sau cu condiţia fizică la pământ. În vară au pierdut meciul de verificare cu Polonia. Ca urmare, s-a intensificat lucrul şi, în paralel, au fost puşi pe picioare jucătorii cu probleme.

Plecarea în Brazilia a fost în luna octombrie. Le-au trebuit trei zile ca să ajungă cu avionul, prin Paris şi Rio de Janeiro, la Belo Horizonte, capitala statului Minas Gerais, unde au fost invitaţi cu 14 zile mai devreme, pentru acomodare. Peste ani se va afla că în oraşul Três Corações din acest stat, se născuse deja Pele, “perla neagră” de mai târziu a fotbalului brazilian. Acest stat brazilian, cu mari resurse minerale, avea şi vocaţie sportivă. Aici românii au avut condiţii foarte bune de cazare şi antrenament, dar au lipsit adversarii de valoare pentru jocuri.

Pe 29 octombrie a început Campionatul cu seria eliminatorie pentru români la Belo Horizonte. S-au calificat şi au mers la Rio de Janeiro pentru finală. Aici condiţiile de cazare erau inacceptabile, câte opt într-o cameră cu paturi suprapuse şi foarte mici faţă de înălţimea băieţilor. După exemplul sovieticilor, băieţii s-au instalat la un hotel din Niteroi, lângă Rio, dar nu aveau bani destui şi pentru restaurant, cum aveau ruşii. Masa era cantitativ insuficientă, iar calitativ lăsa mult de dorit, în plus era servită în condiţii mizerabile, sub un şopron. Căldura şi umiditatea contribuiau de asemenea la disconfort. Transportul până la Rio dura peste două ore (autobuz – vapor – autobuz), plus timpul de pregătire şi echipare, în total peste patru ore de stat în picioare înainte de meci. Acomodarea cu sala Maracana a fost făcută în ziua de 2 noiembrie, într-un antrenament, împreună cu francezii.

Meciul România-Cehoslovacia a fost programat de către organizatori ca ultimul meci al campionatului. A fost meciul cel mai disputat şi, de asemenea, a fost un meci de o înaltă valoare tehnică. S-a jucat până la epuizarea completă a jucătorilor. Am pierdut setul al patrulea, deşi am condus cu 7-0, deoarece nici unul dintre jucători nu mai putea ataca în forţă. Jocul a cerut tuturor eforturi deosebite. Jucătorii păreau scoşi din bazin, lac de apă, şi erau epuizaţi. De altfel, cehul Poldus a leşinat în teren din cauza căldurii şi a fost dus la spital. Posibil să fi fost un „leşin tactic”, pentru a scoate din mână echipa noastră. În final ne-au bătut cehii, clasându-ne astfel pe locul trei în Campionatul Mondial.

Au câştigat ruşii care erau mai bine pregătiţi şi au ştiut să-şi învingă mai repede starea de emotivitate inerentă marilor întâlniri decisive.

Cehii s-au clasat pe locul doi, fiind foarte constanţi în execuţie şi având o apărare extrem de precisă, chiar exasperantă pentru adversari.

Dintre ceilalţi participanţi s-au remarcat polonezii cu o echipă tânără, de perspectivă.

Japonezii au tatonat un joc adaptat la talia şi temperamentul lor. Căutările lor vor fi valorificate la Olimpiada de la Tokio, în 1964.

Echipa Braziliei a avut jucători cu calităţi specifice, dar cu o pregătire fizică nepusă la punct.

Echipa noastră a fost candidată la titlu. Nu a putut câştiga titlul mondial deoarece a avut o pregătire morală slabă, nemaigăsind resurse de voinţă pentru a finaliza seturi aproape câştigate. În general, s-a pierdut primul set, deci încălzire insuficientă. Jucătorii erau obişnuiţi cu un timp de încălzire de 25 minute. În Brazilia s-au acordat numai 3 minute pentru încălzire, deoarece nu s-a dorit ca publicul să aştepte şi nu exista sală suplimentară pentru încălzire. Încă un capitol care trebuia revizuit: scurtarea timpului de încălzire.

La pierderea meciului cu cehii a mai contribuit şi conducerea delegaţiei noastre. Nici unul dintre conducătorii delegaţiei noastre nu cunoştea nici o limbă străină. Din acest motiv, Nicu a trebuit să-i însoţească la conferinţe, programări şi interviuri, neavând un antrenor secund, care să se ocupe de jucători în perioadele când era obligat să facă pe interpretul. Aşa se întâmpla mereu cu delegaţiile noastre din care trebuiau să facă parte cât mai puţini, pentru că de fiecare dată cheltuielile erau impuse sub limita necesarului.

Lui Nicu, Brazilia, de fapt Statele Unite ale Braziliei, i-au făcut o puternică impresie. Un teritoriu imens, pe care nici cetăţenii proprii nu-l cunoşteau în întregime, având păduri tropicale şi junglă, peste care se putea trece numai cu avionul. Cu atât mai puţin, brazilienii nu ştiau pe unde era situată România în Europa. De altfel, Nicu a fost invitat pentru un interviu la televiziunea braziliană. Interviul a fost plasat într-un program de curiozităţi, imediat după prezentarea unui şef de trib, descoperit de curând în junglă, care arăta ca în stampele din 1500, când primul european, portughezul Pedro Alvarez Cabral, a atins ţărmurile Americii de Sud. Dar aceasta nu îi împiedica pe brazilieni să aibă oraşe ca Rio de Janeiro, Sao-Paulo sau noua capitală, Brasilia, ultramodernă, ridicată în plină junglă, unde s-a muncit mai mult la defrişarea junglei, decât la construirea oraşului. Peste ani, resturile rădăcinilor au încolţit din nou şi au stricat conducte şi instalaţii subterane. Dar cu bani şi muncă totul s-a rezolvat.

În timpul şederii în Brazilia, băieţii noştri au fost căutaţi de emigranţi români, stabiliţi acolo. Acestora le era dor de români, iar Nicu a îngăduit echipei aceste contacte, acceptând invitaţia lor, faptă ce i-a atras la întoarcerea în ţară aspre mustrări.

Alt necaz a fost că în momentul plecării au trebuit să abandoneze pe aeroport sacii de cafea oferiţi de prieteni, neavând bani să plătească excedentul de greutate la bagaje. Totuşi, Nicu a adus acasă două kilograme de cafea. Toată familia şi prietenii au fost invitaţi la trataţii cu cafea, cafea adevărată, nu surogat.

Ajuns acasă, Sotir a fost îndepărtat de la conducerea lotului naţional de volei, deoarece locul trei la Campionatul Mondial nu satisfăcea exigenţele de partid.

Din nou a fost trimis ca antrenor la Clubul Progresul, care între timp avusese şi denumirea de Cetatea Bucur.

LA CLUBUL PROGRESUL

Următorii ani Nicu i-a consacrat găsirii celei mai bune metode de lucru cu tinerii. Realizase că modelarea materialului uman este una dintre cele mai dificile meserii. Ca şi în învăţământ, rezultatele se vedeau peste ani. Este drept că în sport, aria de instruire fiind mult mai restrânsă, rezultatele veneau mai repede decât în învăţământ.

A adus echipa Progresul pe locul doi în Campionatul Naţional în anii 1961 şi 1962. A făcut turnee cu echipa Progresul în ţările vecine. În Cupa Campionilor Europeni a învins echipa ŢSKA-Moscova, dar în returul jucat la Moscova ruşii au câştigat după trei ore de joc. Vorba unui vechi proverb rusesc: „acasă şi pereţii te ajută”.

Calificarea directă a echipei noastre naţionale de volei masculin pentru Olimpiada de la Tokio, având ca antrenor pe Gheorghe Petrescu, s-a realizat la Moscova, în 1962, unde a ocupat locul trei în ierarhia mondială.

Profund nemulţumită de acest loc trei, conducerea de partid, cum nu avea cu cine înlocui lotul de 12 jucători, a înlocuit, bineînţeles, antrenorul. L-a îndepărtat pe Gheorghe Petrescu şi l-a rechemat ca antrenor principal al echipei naţionale de volei masculin pe Sotir.

Nicu, împreună cu o echipă de tehnicieni şi medici, a elaborat un program pe mai multe planuri pentru pregătirea echipei în vederea obţinerii unei medalii la Olimpiada de la Tokio. Comisii şi subcomisii au făcut tot felul de înregistrări, studii şi interpretări ale lucrului individual şi al echipei, cât şi ale viitorilor adversari.

Un prim succes: au devenit campioni europeni în 1963, fără nici un meci pierdut, realizând un setaveraj de 24 la 4. Presa a avut numeroase explicaţii şi comentarii ale acestui succes. Dar cât s-a muncit pentru această realizare, numai cei implicaţi au ştiut!

A mai trecut un an de muncă şi au plecat la Tokio.

Orientarea metodică a pregătirii a avut la bază schimbarea radicală a concepţiei de joc, pentru a corespunde noilor cerinţe ale dezvoltării voleiului pe plan mondial, ţinând seama şi de caracteristicile jucătorilor noştri. Dacă la pregătirea fizică, tehnică şi tactică, parametrii propuşi au fost realizaţi, la pregătirea de voinţă şi mărire a rezistenţei nervoase pentru concursuri, în condiţii nefavorabile, parametrii propuşi nu au putut fi realizaţi.

La Olimpiadă a fost un singur medic pentru toată delegaţia română, medic care nu cunoştea jucătorii echipei de volei şi nici specificul jocului de volei. Medicul echipei, dr. Gabriel Cherebeţiu, fusese lăsat acasă din motive economice, cu toate că, în acelaşi timp, se doreau şi rezultate excepţionale. Nişte lucruri care se bat cap în cap. Astfel, somnul şi odihna au fost asigurate medicamentos, lucru care în mod sigur a dus la dereglări neuromusculare în timpul concursului. Dar aceasta nu a fost singura problemă a echipei la Olimpiadă. Aproape tot ce fusese asimilat în ultimul an, nu a putut fi valorificat. Când echipa a fost pusă în dificultate de către adversari, totul a fost uitat şi s-a revenit la jocul şablon, care fusese depăşit de marile echipe de volei.

Deci, echipa noastră a obţinut locul patru la prima participare a voleiului la Olimpiadă. A fost tot ce s-a putut scoate dintr-o echipă care nu a reuşit să asimileze, până la intrarea în reflex, a tot ce ar fi trebuit să înveţe de la Sotir, din cauza timpului foarte scurt de pregătire.

Dar voleiul ca sport de performanţă, primise certificatul de maturitate, fiind admis printre disciplinele olimpice.

În timpul Olimpiadei de la Tokio s-a ţinut şi Congresul Federaţiei Internaţionale de Volei, care a adoptat o serie de modificări importante ale regulilor de joc. Noile reguli adoptate au avut ca scop stabilirea unui echilibru mai bun între atac şi apărare. De asemenea, alte noi reguli urmau să fie introduse la primul turneu programat în ianuarie 1965. Sotir a avut un rol important la promovarea noilor reguli stabilite la acest Congres.

Concret, trebuiau căutate noi soluţii pentru ca atacul să depăşească apărarea. Se conturau două tendinţe: una europeană, care folosea jucători peste doi metri, cu forţă mare de atac, şi alta asiatică ce folosea jucători de talie mai modestă, care impunea o circulaţie mai rapidă a mingii, pentru ca blocajul advers să nu mai aibă timp să se organizeze. Astfel, jocul câştiga în spectaculozitate şi voleiul se îndrepta spre perioada sa de apogeu. Anii care au urmat au confirmat acest lucru.

Pentru Nicu, Japonia a fost ca un vis. Participarea la Olimpiadă presupunea respectarea unui program riguros. Tot eul său a fost concentrat pentru muncă. Cu toate dificultăţile de comunicare, Sotir, ştiind ca limbă străină doar franceza, foarte bine, s-a apropiat şi chiar împrietenit cu Yatsutaka Matsudaira, valorile recunoscându-se între ele. Matsudaira era unul dintre marii antrenorii de volei a Japoniei, de altfel recunoscut în toată lumea ca un inovator al voleiului care a revoluţionat jocul de volei. Matsudaira a fost membru a Comisiei Antrenorilor a FIVB în perioada 1969 – 1983 şi a condus primul curs internaţional de antrenori organizat de FIVB în 1971. În plus el a fost Vicepreşedinte Executiv al FIVB în perioada 1983-1994 şi primul Vicepreşedinte din 1994 până în 1996. Cu acesta avea să se revadă peste ani.

Din călătoria în Japonia are puţine amintiri. Doar ce a putut să vadă din fuga autobuzului, escortat de poliţie în aglomeraţia din Tokio, pentru a putea ajunge la sală la orele programate.

A remarcat discreţia în gesturi şi încărcătura de simboluri până în cele mai banale ocupaţii cotidiene. O ţară de avangardă, o ţară a viitorului, care nu a lăsat nimic să se piardă din bagajul de valori acumulat în secole de cultură.

La înapoiere, s-au oprit la Paris, la un turneu de consolare.

Acasă, a fost judecat de forurile superioare de partid şi a fost găsit necorespunzător şi trimis din nou la Progresul.

Dar numele său trecuse de mult cortina de fier a comunismului, iar Franţa insista să-l aibă antrenor. Însă unui tovarăş pedepsit nu i se dădea voie să plece în Occident. Numai intervenţia personală şi abilă a ambasadorului Franţei la Bucureşti a făcut posibilă plecarea lui Nicu în Franţa.

Fuseseră destule situaţii când oficialităţile române nu-i spuneau lui Nicu despre invitaţii ca ale Scoţiei, Canadei, Braziliei şi altele, invitaţii la care răspundeau în numele său, că este bolnav sau foarte ocupat. Nicu a aflat despre acestea întâmplător, după ani, în diverse situaţii de la prietenii din străinătate.

ŞI TOTUŞI, NICOLAE SOTIR MAI AVEA O PASIUNE

Era tânăr, plin de energie şi nu dezarma niciodată. Practic, în viaţa lui nu s-a ocupat decât de sport şi se recrea ascultând muzică, pe care o căuta, o selecta, o înregistra şi, de asemenea, colecţiona discuri.

Cea de-a doua pasiune a sa era muzica. Şi aceasta o făcea tot cu dăruire, cercetare, explicare, exemplificare, ca şi cum auditoriul trebuia convins şi pătruns de frumuseţea celor auzite, mai ales când de faţă era şi o femeie care-l interesa.

Nicu avea mai mult timp pentru el când lucra la club. Inevitabil se lăsa cucerit de curtea unor tinere, care după ce-l cunoşteau ca bărbat, făceau tot posibilul să-l aibă în exclusivitate. Dar orgoliul lui odată satisfăcut, nu împingea lucrurile până la divorţ. Distracţii pentru timpul liber; de ce să se ocupe el de gospodărie, treburi atât de prozaice? Eu, cunoscându-l foarte bine, lăsam timpul să-şi spună cuvântul. Nu erau decât aventuri.

Desigur, la club existau şi activităţi cultural-educative. Nicu, pe lângă funcţia de antrenor, asigura şi iniţierea în tainele muzicii. Organiza prelegeri şi audiţii cât mai atractive, urmate de dans.

Îmi amintesc de o astfel de seară muzicală, în care piesele de rezistenţă au fost: LA BATAILLE DE VITORIA, op. 91 („Bătălia de la Vitoria“ cum este cunoscută la francezi, sau „Victoria lui Wellington“ cum este cunoscută de englezi), de Ludwig van Beethoven, şi UVERTURA 1812, op. 49, de Piotr Ilitch Tchaikovsky, piese înregistrate pe un disc Mercury. Nu se pretindea muzicolog, ci doar amator. Cu ocazia deplasărilor în străinătate îşi cheltuia cea mai mare parte din diurnă pe discuri, benzi de magnetofon, casete şi aparate electronice HI FI, dintre cele mai performante pentru înregistrare şi redare (magnetofon, pikup, amplificator, casetofon, boxe şi altele). La vremea aceea foarte puţini aveau la noi în ţară asemenea aparatură. Fericit de achiziţiile făcute, înţelegea să împartă şi cu alţii frumuseţea muzicii.

Astfel, la seara muzicală de care am amintit, a făcut istoricul acelui disc, la realizarea căruia au fost folosite tunuri, obuziere şi muschete originale pentru înregistrarea fundalului sonor. Istoricul şi mai ales ineditul înregistrării celor două piese, merită cunoscute. Sunt convinsă că muzicologii le cunosc.

Voi reda o parte din prezentarea făcută de Nicu, pentru a ilustra câtă documentare şi ardoare manifesta pentru cea de-a doua pasiune a sa, muzica.

Citez: Echipa de la casa de discuri Mercury, însărcinată cu înregistrarea acestui disc, în dorinţa de a prezenta iubitorilor de muzică un disc cu sunete cât mai autentice, a căutat vreme îndelungată arme de epocă, pentru a redea atmosfera bătăliei de la VITORIA cât mai fidel.

Astfel, pentru LA BATAILLE DE VITORIA a fost folosit un tun fabricat în Franţa, la Strasbourg în 1761, un tun britanic ce datează din 1755, care a fost turnat la celebra armurărie Woolwich din Anglia şi un obuzier, al cărui sunet este mai slab decât al tunului, care avea şi el o vechime de peste 150 ani.

Puştile folosite erau şi ele de epocă. Pentru francezi s-au utilizat muschete fabricate la Charlevil la sfârşitul secolului al 18-lea. Pentru englezi s-au utilizat muschete britanice de tip BROWN BESS, care au fost în serviciul armatei engleze sub domnia regelui George al III-lea.

Tot acest armament a fost pus la dispoziţia casei de discuri Mercury de către Academia Militară a Statelor Unite, la West-Point, împreună cu specialişti în trageri din regimentul 2 artilerie uşoară de la New Jersey.

Pentru UVERTURA 1812, Academia Militară din West-Point a pus la dispoziţia casei de discuri Mercury un tun autentic franţuzesc, utilizat de către armata lui Napoleon. Acest tun poartă pe soclu numărul 87, se numeşte „le constant”, a fost turnat la Douai, la data de 20 iunie 1775, şi a servit mai mult de jumătate de secol armata franceză. Pentru a da impresia exactă a clopotelor din Moscova (se spune că existau în 1812 în metropola rusească circa 5000 de clopote, care atunci când sunau toate odată, făceau ca oamenii să nu se mai poată înţelege pe stradă), s-a hotărât să se utilizeze ansamblul de clopote Laura Spelman Rockfeller de la biserica din Riverside. Acest ansamblu cuprinde 74 clopote, dintre care cel mai mare cântăreşte aproape 20 tone. Clopotele ruseşti nu se mişcă atunci când sună, se mişcă numai limba. Acel ansamblu era cel mai indicat, deoarece majoritatea clopotelor rămâneau imobile, la fel ca cele ruseşti din acea perioadă.

Înregistrarea a fost făcută în mai multe locuri. Partea muzicală a fost înregistrată la Londra şi Minneapolis şi a fost mixată cu sunetele produse de tunuri, obuziere şi muschete, dispuse şi declanşate cu precizie pe terenul de manevre militare de la West-Point şi cu celelalte sunete de ambianţă (clopote, cântecul păsărelelor, ploaia şi altele) înregistrate în aer liber în alt loc.

LA BATAILLE DE VITORIA opus 91, de Beethoven, a fost executată de orchestra simfonică din Londra, sub conducerea dirijorului Antal Dorati.

Uvertura 1812, opus 49, de Tchaikovsky, a fost executată de orchestra simfonică din Minneapolis, sub conducerea aceluiaşi dirijor, Antal Dorati, şi Ansamblul de alămuri al Universităţii din Minnesota.

Iată acum câte ceva despre cele două piese.

LA BATAILLE DE VITORIA cunoscută în Franţa sub acest nume, purta titlul original de Victoria lui Wellington şi este de înţeles de ce francezii o prezintă sub acest titlu neutru, Bătălia de la Vitoria. (Este vorba despre bătălia de al Vitoria-Gasteiz, localitate din nordul Spaniei)

La puţin timp după înfrângerea şi alungarea trupelor lui Napoleon din Spania, în 1813, Beethoven, care în tinereţe fusese un mare admirator al lui Napoleon, îşi manifesta de data aceasta sentimentele ostile contra acestui mare cuceritor, compunând această bucată.

Foarte curând, Beethoven a transcris-o pentru trei orchestre, deci efectele de stereofonie apăreau pentru prima dată ca o realitate. Beethoven plasa o orchestră reprezentându-i pe francezi în partea stângă, a doua orchestră reprezentându-i pe englezi în partea dreaptă, iar a treia orchestră, în centru, reprezentând un fel de fundal – epilog muzical. Bătălia propriu-zisă opune sunetele celor două orchestre separate net în spaţiu, deoarece el prevăzuse executarea bucăţii în aer liber şi utilizarea unei artilerii veritabile, pentru a o face cât mai spectaculoasă şi zgomotoasă.

În partitura originală sunt înscrise semne speciale, care indică numărul, lungimea şi ritmul descărcărilor de tunuri şi muschete. În total, 188 descărcări diferite, pe care înregistrarea de faţă s-a străduit să le redea cât mai exact posibil, cu ajutorul unui veritabil arsenal de epocă. Beethoven însuşi nu şi-a făcut iluzii asupra calităţii acestei bucăţi, deşi a realizat-o în perioada sa de deplină maturitate, fiind creată concomitent cu alte compoziţii celebre cum ar fi simfoniile 7 şi 8, sonata 10 pentru vioară şi pian, şi versiunea definitivă a operei Fidelio.

„Bătălia” s-a executat în public sub conducerea lui Beethoven însuşi, la 13 decembrie 1813.

După aceea a trebuit să se aştepte apariţia stereofoniei pentru ca această lucrare să reapară în public.

Desfăşurarea muzicală a lucrării este simplă. Mai întâi apar englezii în sunetele unui marş crescendo, urmat de un apel de trompete. Faimosul Rule Britania indică fără echivoc că avem de a face cu englezii. După o scurtă pauză apar francezii, precedaţi şi ei de un mic marş de fanfare, simbolizat prin: “Marlborough pleacă la război”, cântec burlesc despre Ducele de Marlborough, al cărui nume este denaturat în cântec. Unii critici remarcă aici intenţia răutăcioasă a lui Beethoven, când a ales acest marş din vechiul regim, în locul Marseillaise-ei.

După o provocare franceză cu trompete şi răspunsul lui Wellington, bătălia începe, uşor de urmărit în stereo, cu focuri de o parte şi de alta. Se remarcă apoi un foc mai susţinut din partea dreaptă şi un răspuns din ce în ce mai slab din partea stângă, bătălia sfârşindu-se pe un fond de tunuri engleze, prin descompunerea ritmic lentă a temei din Marlborough. Bătălia propriu-zisă este foarte scurtă, iar în încăierarea maximă se aud şase lovituri de tun şi două rafale de muschete în trei secunde. Partea finală a compoziţiei este un imn de glorie, terminat printr-o fugă pe tema Good Save the King.

Mult mai cunoscută este cea de a doua piesă Uvertura 1812 a lui Tchaikovsky. Acesta a compus-o fiindu-i comandată cu ocazia sfinţirii Bisericii Mântuitorului din Moscova, când se celebra cea de a 70-a aniversare a victoriei împotriva lui Napoleon.

La 16 septembrie 1812, Moscova ardea încă şi trupele lui Napoleon îşi începeau retragerea trecând în noiembrie Berezina. De aici pleacă tema lucrării.

Tchaikovsky a reunit o formaţie simfonică considerabilă, coruri, participarea artileriei şi ansamblu de clopote al noii biserici.

Mai puţin original decât Beethoven, el reprezintă beligeranţii doar prin muzică, Marseillaise pentru francezi şi diferite teme, între care şi imnul ţarist, pentru a-i caracteriza pe ruşi. Lunga lamentaţie de la început simbolizează Sfânta Rusie ţaristă, strivită sub ocupaţie străină. O primă luptă apare cu tema Marseillaise cântată de alămuri.

Tchaikovsky nu avea cunoştinţele istorice şi nici pasiunile politice ale lui Beethoven. Mai departe melodia aduce o mare speranţă, exprimată printr-un pasaj de instrumente de coarde de un lirism entuziasmant. Asaltul invadatorilor se loveşte de această forţă. Napoleon concentrează atacul său şi este ultima încercare, unde din tumultul loviturilor de tun se degajă o imensă coborâre de coarde, care marchează descompunerea armatei franceze. Rusia reînvie şi aceasta este exprimată prin amestecul imnului ţarist cu “aleluia” al clopotelor din toată ţara.

Deci, un disc care va rămâne probabil unicat cu aceste două piese de compozitori celebri şi mai ales prin modul original de realizare.

Mai dau un singur exemplu din expunerile sale despre muzică, fiind vorba despre Paganini, pentru care Nicu avea un adevărat cult.

Citez : Cine nu a auzit de Niccolo Paganini ?

Violonist virtuoz şi mare compozitor, Paganini este adevăratul descoperitor al acestui instrument – vioara. El i-a dublat posibilităţile cu mult peste limitele existente la acea vreme, mărind prin aceasta spaţiul sonor al întregii muzici.

Acrobaţia capriciilor şi concertelor sale a creat mijloace noi de expresie, sonorităţi încă neauzite, care au deranjat urechile multora dintre contemporanii săi. Duşmanii nu i-au iertat virtuozitatea de necrezut, explicând-o prin legături cu diavolul, dar mai ales faptul că Paganini a transformat vioara dintr-un instrument încântător într-un instrument incisiv şi expresionist datorită geniului său.

Dacă viaţa altor mari compozitori şi interpreţi, cum ar fi Bach sau Mozart, se rezuma la operele lor, pentru Paganini opera primordială rămâne viaţa sa, într-un anumit sens o caricatură savuroasă a romantismului secolului al XIX-lea. Câte nu se povestesc despre viaţa lui tumultoasă. Mai întâi copilăria, când dovedindu-se un copil minune, a muncit şi studiat mai mult decât oricine pentru a da viaţă acestui mic instrument. A reuşit să transmită prin coardele viorii toate stările sale sufleteşti şi toate mesajele celor care îl ascultau. Se spune că într-un concert, după ce a scos corzile a doua şi a treia de la vioară, a interpretat o sonată intitulată „Scena amoroasă”, imaginând prin coarda a patra (sol) bărbatul (Adonis), iar prin coarda întâi (mi) femeia (Venus). Altă dată, în oraşul Lucca a executat o operă întreagă cu o vioară care avea numai două corzi, câştigând un pariu (un dejun pentru 25 de persoane).

În timpul său, Italia, Franţa, Germania şi Anglia îl adorau, îl aplaudau şi îl detestau. Toată viaţa şi opera sa au fost o vibraţie şi o explozie nervoasă neîncetată, trezind în acelaşi timp atât admiraţia cât şi invidia marilor muzicieni contemporani.

Lucrarea pe care o veţi auzi astăzi „Concertul Nr. 1 în Re Major Opus 6″ are trei părţi :

1. Allegro maestoso.

2. Adagio espressivo.

3. Rondo – Allegro spiritoso.

În prima parte veţi auzi pasaje de staccato, game de extremă rapiditate, pasaje în duble coarde, armonii false, pe scurt virtuozitatea viorii chiar de la primul sunet.

Partea a doua, adagio, este de un lirism nemaiîntâlnit.

Partea a treia, rondo final, este celebră. Este partea pe care şi cei mai mari violonişti din toate timpurile o atacă cu teamă, atât de dificilă este tehnica sa de execuţie.

Concertul care îl veţi asculta este executat de orchestra filarmonicii din Londra, cu Yehudi Menuhin ca solist.

Aşa înţelegea Nicu să-şi desfăşoare activitatea culturală în domeniul muzicii, respectiv să împărtăşească cui vroia să îl asculte din frumuseţea acestei minuni care este muzica. Şi auditoriu avea, mai ales că după audiţiile de muzică clasică începea dansul cu muzică de discotecă.

FRANŢA

Capitol de întindere nu atât în timp, cât în evenimente.

În martie 1965 se obţine, în sfârşit, aprobarea Guvernului Român, iar Nicolae Sotir este angajat ca antrenor al echipei naţionale de volei şi apoi Director în Direcţia de Sport a Ministerului Educaţiei Naţionale al Franţei. Avea o dublă misiune: pe de o parte să pregătească echipa naţională de volei a Franţei, în vederea întâlnirilor internaţionale, iar pe de altă parte să formeze cadre care vor trebui să preia şi să ducă mai departe impulsul, care se spera să apară în voleiul practicat de francezi.

Dorea din tot sufletul să facă treabă bună. Nu reuşise la noi în ţară să facă ceea ce ar fi dorit, deoarece autorităţile nu-l lăsau să aibă continuitate în lucru.

Intuia orgoliul naţional francez, dar era hotărât să se facă ascultat. Individualismul specific francezilor avea inevitabil reacţie în lanţ.

La bază erau cluburile care luptau între ele pentru supremaţie, lăsând pe al doilea plan echipa naţională, şi tot aşa fiecare cu ambiţiile regionale, departamentale…

Uitau de aceasta când echipa naţională de volei avea întâlniri internaţionale, se mobilizau să lupte cu ardoare, cu dăruire, dar degeaba ai dorinţă la un moment dat, dacă nu ai şi pregătirea necesară care să servească această dorinţă.

În definitiv, cluburile au menirea lor locală. Dar este rolul Federaţiei să le coordoneze, să le facă să folosească acelaşi alfabet, iar structurile lor să fie identice, ceea ce face posibil la un moment dat mobilizarea unui material uman perfectibil şi reprezentativ.

Asta încerca Nicu să-i facă să înţeleagă. Mentalitatea, atmosfera găsită, îl vor determina să procedeze cu abilitate şi prudenţă.

Voi începe, totuşi, cu sfârşitul perioadei de lucru în Franţa, după trei ani şi jumătate, pentru că este foarte edificator să vedeţi cum l-au înţeles cei de acolo în toţi aceşti ani.

Deci, suntem în 1965, dar derulăm filmul cu viteză şi căutăm o anume secvenţă de rămas bun din multele care au avut loc.

Banchet de adio la Liga L’Ile de France (Volpar) ianuarie 1968.

După mai multe luări de cuvânt ale diverselor personalităţi, vicepreşedintele clubului, domnul Christian Bertrand, îi înmânează lui Nicu o scrisoare oficială, din care citez o parte:

„ …aş fi putut să preamăresc virtuţile, meritele, tenacitatea celui care… cred că şi tu vrei să lăsăm toate astea.

Pentru prima dată te tutuiesc şi încă în scris, căci, vezi tu, parizianul nu are acel stil încărcat care face să creadă pe fiecare şi adesea fals, că este adoptat. Noi mai întâi te-am observat din momentul sosirii tale în Franţa, pentru că „păsările rare”, importate, pentru a ne impune o lege, adesea ne-au decepţionat, ne-au păcălit. Pe urmă te-am urmat în calitatea pe care o aveai şi am înţeles demonstraţiile pe care cu amabilitate ni le făceai pentru că ne păreau logice. Până la urmă te-am adoptat pentru că nu ai acceptat niciodată să te abaţi din drum sub presiunea nimănui şi mai ales la presiunea prietenilor tăi. Sperăm că îţi suntem prieteni, deşi am încercat uneori să îţi schimbăm părerile pentru că ideile noastre erau diferite uneori. Tu nu ai cedat, dar dă-mi voie să rezum în două cuvinte părerile noastre cele mai sincere: „CE OM”.

Prima mea întâlnire cu tine a fost la Congresul de la Cannes, unde interminabilul tău expozeu împodobit cu expresii şi gesturi specific latine, mi s-a părut mai mult politicos decât realist. Mi s-a părut atunci că ai vrea să uşurezi, şi tu, promovarea mediocrităţii; trebuie să recunosc că nu te cunoşteam, m-ai impresionat dezagreabil.

A doua noastră întâlnire a avut loc la Institutul Naţional de Sport la sfârşitul aceleaşi veri. Tu încercai să inoculezi arbitrilor şi responsabililor lor noţiunile de ordine şi de uniformizare a arbitrajelor, care ne lipseau cu desăvârşire. Atunci am întâlnit un om puternic şi tăios în faţa unei opoziţii sistematice, dar demonstrativ, conciliant şi convingător, cu scopul de a arăta justeţea intenţiilor sale în faţa unei opoziţii care obiecta. Am început atunci să înţeleg omul care se ascundea în actorul de la Congres.

Câteva luni mai târziu, invitat la un stagiu de arbitri parizieni, m-ai surprins cu verva, convingerea, nevoia de demonstraţie clară în propunerile tale. Pot spune că arbitrii care au debutat atunci s-au menţinut şi au progresat datorită ţie. Mai târziu ai încercat cu noi să armonizezi relaţiile dintre jucători, antrenori şi arbitri. Toţi care au participat la aceste şedinţe au păstrat o puternică amintire, aşa că rar se mai întâmplă ca cineva să hotărască de unul singur sau să tragă spuza numai pe turta lui.

De atunci ne-am văzut adesea, când la Federaţie, când la vreun stagiu de pregătire. Iată-ne în seara aceasta la Ligă, cred eu cu o certă unitate de vederi, fără de care un sport nu poate progresa.

Şederea ta printre noi, prea scurtă pentru tot ce ne rămâne de făcut, se termină. Un alt prieten de-al tău de pe terenurile internaţionale, Paul Gomet, mi-a mărturisit într-o zi: „Nicolae nu a inventat nimic, dar este singurul care are curajul să o recunoască”.

Mulţumesc conducătorilor Federaţiei că te-au adus, iar ţie îţi mulţumesc că ai făcut totul pentru a organiza la toate eşaloanele voleiul francez.

Vreau să închei reamintind o frază pe care mi-ai şoptit-o la ureche în timpul unei mese cu echipa Franţei: „Necazul la voi constă în faptul că jucătorii nu au înţeles că sunt aici pentru a juca, arbitri pentru a arbitra, organizatorii pentru a organiza, iar antrenorii pentru a antrena. Toată lumea vrea să facă munca vecinului”. Am meditat asupra frazei tale, care este atât de întristător de adevărată. Mi-ar plăcea ca prietenii noştri din Vlopar să reflecteze de asemeni şi să tragă propriile lor concluzii.

Sunt convins că totul va merge mai bine în voleiul francez şi, o spun încă o dată, datorită ţie.”

Merci, Nicolas,

Christian Bertrand.

Acum, că ştim în ce atmosferă şi-a dus munca, să revenim de unde l-am lăsat pe Nicu, în martie 1965, reflectând la ce-l aştepta în Franţa.

El îi înţelesese pe francezi şi mai comentase despre ei, acasă, în familie, precum că la prima vedere este superficialitatea, noutăţile în diverse domenii, care se succed ameţitor, atracţia, curiozitatea. Dar francezii, cu aceeaşi uşurinţă cu care te-au glorificat, te lasă să vadă ce poţi, şi tot cu aceeaşi uşurinţă te înlocuiesc. Reţin pentru ei, după o sedimentare în timp, doar valorile încărcate de conţinut, dar aceasta se întâmplă rar.

Mai văzuse el Parisul şi alte localităţi din Franţa, dar mereu în fugă între două meciuri, între două şedinţe sau între două avioane. Totdeauna era în criză de timp şi cu puţini bani în buzunar.

Apropo de bani în buzunar, am să fac o paranteză şi am să vă povestesc ce momente penibile a trăit, când într-o escală la Dakar, fiind cu echipa naţională de volei a României, după ce au servit masa la restaurant (masă care era inclusă în preţul biletelor); chelnerii au întins mâna după bacşiş, iar ei nu aveau ce să le dea. Ca să scape de ei, Nicu le-a spus băieţilor să mai comande câte un pahar cu apă, iar când chelnerii au plecat să aducă comanda, toţi s-au sculat de la mese şi au plecat din restaurant. La întoarcere, i-a sfătuit pe băieţi să păstreze fiecare câteva monede pentru astfel de situaţii. Şi, într-adevăr, figura s-a repetat, dar când chelnerii au întins mâna după bacşiş şi au primit câteva monede, pe care nici măcar nu la cunoşteau, s-au aplecat până la pământ drept mulţumire. Este şi acum în casă la noi un vas cu monede aduse de Nicu din ţările în care a ajuns. Dar sunt foarte grele şi încărcate cu multe amintiri.

Ce paranteză mare a putut să determine un singur cuvânt: banii, dar ce nu fac banii? După ce veţi afla despre munca făcută de el în Franţa, vă voi spune şi ce a făcut cu banii câştigaţi acolo. Deci mai întâi munca şi apoi plata.

I se deschidea altă perspectivă, având un salariu bun, o locuinţă, pentru că închiriase un apartament în care urma să-şi aducă nevasta şi băiatul în vacanţe. Cam acestea îi erau gândurile de început.

A aterizat la Paris în 27 martie 1965. După câteva ore a plecat la Lyon, unde se găseau în cantonament jucătorii echipei naţionale de volei.

Pentru vara respectivă erau trei obiective imediate: Cupa Occidentului, în Portugalia, un turneu în România şi Cupa Mondială, la Varşovia. Un program încărcat, dar bine venit, pentru că putea să îi vadă la lucru pe jucători şi să observe mecanismul Federaţiei Franceze de Volei. Pentru început i-a lăsat pe antrenorii respectivi să lucreze, el intervenind la întocmirea schemei de lucru care urma să fie aplicată.

După şapte luni de documentare a făcut un sever rechizitoriu susţinut cu însemnările sale pe acţiuni, referitor la munca antrenorilor şi participarea jucătorilor, aceştia fiind împărţiţi pe categorii de vârstă şi de valoare.

Încă de la Congresul Federaţiei Franceze de Volei, din luna iunie, fuseseră adoptate propunerile sale privind cadrul general al activităţii Federaţiei.

Acum venea cu propuneri de schimbare a calendarului competiţiilor interne, pentru ca acestea să nu se mai suprapună cu competiţiile internaţionale. Prin noul program se asigura un număr de 112 echipe în primul eşalon, adică o bază de selecţie mai largă, pregătirea jucătorilor pentru echipa naţională urmând să se facă la cluburi. Cluburile din prima divizie erau obligate să aibă şi echipe de juniori şi cadeţi, un fel de pepinieră.

Trebuia făcută reciclarea cadrelor tehnice: instructori, antrenori şi arbitri.

A propus înfiinţarea în cele mai importante oraşe a şase Centre Olimpice cu specific de volei, în special pentru lunile de vară, când cluburile îşi încetinesc activitatea. Aceasta pentru a avea continuitate şi pentru a fi posibilă menţinerea formei fizice a jucătorilor în funcţie de calendar.

Şi-a permis să atragă atenţia eşalonului superior asupra faptului că nu avea colaborare în muncă, mai ales din partea celor din teritoriu.

Referitor la componenţa lotului de jucători, a făcut o diferenţiere între cei valoroşi şi cei mai puţin dotaţi, între cei care se străduiesc şi cei care joacă numai de dragul jocului. Existau, de asemenea, jucători care aveau calităţi şi ar fi dorit să muncească mai mult pe teren la antrenamente, dar obligaţiile profesionale nu le permiteau acest lucru. Având în vedere recrutarea şi cointeresarea jucătorilor, a venit cu propuneri concrete.

A remarcat că nu exista continuitate, participarea jucătorilor la activităţile echipei naţionale lăsând foarte mult de dorit. Numai trei jucători din tot lotul participaseră la cele trei acţiuni importante din anul 1965.

De asemenea, a atras atenţia că depindea numai de Federaţie ca subdiviziunile din teritoriu să atace deschis problemele, să facă sacrificii, să se mobilizeze şi să-şi îmbunătăţească munca, căci altfel nu se puteau aştepta la schimbări.

Propunerile sale, cam dure, au fost discutate, comentate, analizate, dar până la urmă au fost adoptate. În definitiv, de ce îl chemaseră? Să le dea o nouă orientare.

Erau destule obstacole de învins, dar hotărârea sa era contagioasă, iar iubitorii de volei implicaţi în mecanismul sportiv se angajaseră pe drumul redresării.

Raportul amplu documentat şi mai ales propunerile cu schimbări fundamentale au fost greu de digerat de federaţie. Mi l-a citit mai întâi mie în apartamentul nostru, nu că ar fi avut nevoie de părerea mea, care oricum nu conta în materie, dar aşa, ca să vadă ce impresie face asupra unui auditoriu şi, mai mult, să se audă pe sine. Eu eram la Paris încă din luna iulie.

Ar fi trebuit să plec la Paris împreună cu Nicu şi echipa Franţei la sfârşitul turneului pe care echipa Franţei îl avusese în România. Nu am putut să plecăm împreună deoarece formalităţile plecării mele au durat peste termenul normal. Am avut greutăţi în obţinerea unui concediu fără plată, mai îndelungat, de la locul de muncă. Dar spre liniştea mea şi nefericirea unui jucător francez, care a făcut o criză de apendicită la Constanţa, am făcut drumul la Paris împreună, deoarece acesta nu a mai putut pleca odată cu echipa, fiind operat de urgenţă. De asemenea, împreună cu mine şi cu jucătorul francez, a fost şi domnul Louis Poitou, antrenor secund. Acesta a rămas împreună cu jucătorul operat, pentru a-l asista şi ajuta la voiajul de înapoiere.

Astfel, am plecat cu avionul împreună cu domnul Poitou şi cu jucătorul convalescent. Şansa mea, pentru că deşi puteam să citesc în franceză, de vorbit nu prea aveam curajul. În timpul escalei la Zürich, domnul Poitou a întâlnit un compatriot, pe care l-a lăsat să-mi ţină companie mai mult de o jumătate de oră. Se făcuse nevăzut şi jucătorul. Mă descurcam greu în franceza mea vorbită şi eram nemulţumită, pentru că persoana respectivă vroia neapărat să facă conversaţie, depăşind simpla amabilitate. Abia după câteva zile am înţeles eu rostul acestei întâmplări. Cum în Occident se ştia foarte bine cum procedează Bucureştiul, şi-au luat şi francezii măsuri de prevedere. O convorbire întâmplătoare într-o escală oarecare putea fi un mic test la care să fie supusă doamna Sotir.

Subiect de conversaţie: condiţia femeii în România, de ce ţara dumneavoastră este printre ţările cu cel mai mare număr de divorţuri din Europa?, legislaţia este de vină?, mentalitatea?, etc. Tracasată şi jenată pentru că nu îmi găseam cuvintele în franceză, am debitat prostii, cum că mai degrabă ar fi vinovată religia ortodoxă, care, îndemnând la supunere şi fiind mai îngăduitoare, mai iertătoare, poate este cauza acestui fenomen social.

Chemarea la poarta doi, pentru îmbarcare, a pus capăt acestei conversaţii. Făcusem o figură lamentabilă. Se lămurise omul cu cine vorbise.

Am decolat spre Paris, şi cum domnul Poitou îmi respecta tăcerea, în mintea mea se dezvolta ideea că Biserica Ortodoxă, cu propovăduirea sa spre aplecarea capului, în a accepta tot ce se impunea de către autorităţi, a facilitat răspândirea şi mai apoi implementarea comunismului în mentalitatea oamenilor. Ţări care nu se răzvrătiseră sau avuseseră numai nişte încercări timide de răzvrătire, aveau toate Biserica oficială Ortodoxă. Biserica Ortodoxă nu ştia să lupte, începând cu Biserica Rusească şi terminând cu Biserica Etiopiană. Nu ştia, nu vroia, sau era mai bine să nu facă nimic. Cutezanţa acestui gând îmi venise zburând deasupra norilor spre patria tuturor posibilităţilor.

Eram în Franţa. Atâtea libertăţi, care pentru început m-au zăpăcit. La un moment dat chiar mi se făcuse frică. Mai fusesem în Turcia, dar presa de acolo nu îmi fusese accesibilă, stătusem numai o lună, toată vremea împreună cu Nicu şi, bineînţeles, nu ştiam limba turcă. La Paris am stat doar două zile împreună cu Nicu, apoi el a plecat pentru a-şi respecta obligaţiile de serviciu. Îmi procurasem un plan al metroului, pentru ca în orice eventualitate să pot ajunge la Ambasada României. Singura mea legătură cu lumea erau ziarele, pentru că nu cunoşteam încă pe nimeni în Paris. Presa era plină de reportaje care de care mai incitante despre crime, spargeri, violuri şi alte fapte antisociale. Toate aceste orori formau un ecran în mintea mea, care îmi îngreuna accesul la lucruri interesante, de altă factură. Vă amintiţi că presa din România nu publica la acea vreme asemenea întâmplări.

Deci, primele mele impresii în Franţa au fost penibile, probabil asemănătoare cu ale unui animal crescut şi maturizat în stare de izolare, iar apoi deodată scăpat în lumea largă. Doar câteva zile am trăit această angoasă, apoi am început să înţeleg cum circulau informaţiile în restul lumii şi ce diferenţă era faţă de ce se întâmpla la noi în ţară. După o săptămână, Nicu a venit din deplasare şi viaţa a început să fie interesantă.

Am fost adoptată cu amabilitate de Federaţia de Volei şi am fost inclusă în toate deplasările lui Nicu, care le avea de făcut în Franţa. Astfel, înainte de a cunoaşte cu adevărat Parisul, am cunoscut Coasta de Azur, cu prilejul Turneului anual al plajelor, turneu cu tradiţie în Franţa. Cu acea ocazie, am fost de la Perpignan (care se află la aproximativ 30 km de graniţa cu Spania) până la Monaco (care se află la aproximativ 10 km de graniţa cu Italia).

Marea Mediterană mi s-a părut o încântare de lumină şi culoare.

Iar sunt obligată să mă întorc în timp. Nicu, în perioada în care fusese elev în clasele mari la seminar, în vacanţe, mergea la mare ca monitor la grupuri de copii. Eu văzusem marea târziu, după vârsta de 30 de ani, când am fost în cantonament cu echipa naţională de tir. Bugetul familiei noastre nu ne permisese un asemenea lux. De altfel, nici nu era în mentalitatea oamenilor de rând să petreacă concediul la mare. Se mulţumeau să meargă în vacanţe la ţară, la aer curat, unde mai ajutau la muncile agricole.

Nicu adora marea, acolo era fericit. Unul dintre jucători, Jean Marc Buchel, ai cărui părinţi aveau un iaht, a oferit întregii echipe o plimbare pe mare. S-a aruncat ancora lângă o mică insulă. Băieţii au plonjat în mare, au adus scoici, le-au deschis cu cuţitul şi ne-au tratat. Mie chiar mi-au plăcut, dar Nicu s-a îndepărtat dezgustat. Nu a putut să participe la un asemenea festin primitiv. Se poate, deoarece era cunoscut ca dificil la mâncare. Şi la mesele normale, la restaurant, când se comandau fripturile, se comanda un număr de fripturi plus o „talpă” pentru domnul antrenor. Iar „talpa”, dacă nu era bine prăjită, o trimetea înapoi la bucătărie, să o prăjească mai tare. Era foarte hotărât. Până şi la mâncare prefera să rabde decât să mănânce ce nu îi plăcea. Plimbarea cu iahtul a fost o încântare. Mi s-a încredinţat chiar cârma, lucru de care m-am achitat onorabil şi am fost răsplătită cu o caschetă de marinar.

În ultimele trei zile petrecute pe litoral au sosit şi antrenorul Georges Derose, împreună cu soţia sa, Eliane, după un concediu pe care îl petrecuseră în Spania. Fiind singurele femei din grup, am petrecut mai multe ore împreună. Eliane, fată deşteaptă, m-a luat cu binişorul. De fapt, ne studiam reciproc. Franţuzoaica avea un rafinament dobândit în mediul în care a trăit, iar eu afişam o naivitate avidă de acumulare. În anii care au urmat, ne-am cunoscut foarte bine. Am fost ca două surori, aşa că ne-am transmis în timp şi spaţiu gândurile cele mai intime.

Întorşi la Paris ne-am făcut planuri de viitor. Nicu vroia cu orice preţ să îşi cumpere o maşină. Eu l-am înţeles. Din toate calculele sale, reieşea că maşina mult dorită se putea cumpăra după un an şi ceva, în acest timp făcând o economie foarte severă. Nici prin cap nu îmi trecea să pretind ceva pentru mine, doream din tot sufletul să îl ajut să îşi realizeze visul.

În perioadele cât a fost singur în Franţa, efectiv au fost zile când se mulţumea cu o felie de şuncă şi o bere. A fost de acord să cumpăr lână să îmi tricotez o rochie, mai mult ca o activitate şi pentru ca la înapoiere în ţară să am ceva nou pe mine. Doar veneam de la Paris. Au fost numai câteva cadouri, strict pentru Mihai şi pentru familie.

Anul următor a fost rândul lui Mihai să vadă Franţa, iar noi doi să urmăm şcoala de şoferi.

În iarna 1965-1966 Nicu a străbătut Franţa în lung şi în lat, pentru mai multe stagii de instruire cu antrenori şi arbitri şi cu participare de echipe pentru aplicaţii practice. Cu aceeaşi misiune a condus stagii de pregătire în Belgia, Germania şi Portugalia, conform înţelegerilor pe linie sportivă dintre Franţa şi ţările respective.

În aprilie 1966, echipa de volei a Franţei s-a retras din turneul final de la Cupa Occidentului, din Olanda, neavând asigurate condiţii corespunzătoare pentru o astfel de competiţie. Pe undeva am văzut influenţa lui Nicu în luarea acestei decizii, pentru că nu putea să admită ca el şi echipa lui să fie trataţi neglijent.

PARISUL, UNA DINTRE CAPITALELE MUZICII

Desigur că la Paris, Nicu găsea timp, din puţinul său timp liber, să viziteze magazine şi mai ales pe cele de discuri şi de aparatură audio de înaltă fidelitate. Uneori, asculta discuri, dar de cumpărat încă nu se îndura, prima pe lista de cumpărături fiind maşina.

Se poate spune că soţul meu a avut în viaţă şi un dram de noroc, pentru că spre marea lui bucurie, domnul Lebrun, secretarul Federaţiei de Volei a Franţei, era un mare pasionat de muzică şi, de asemenea, era posesorul unei loje permanente la Opera din Paris, unde îl invita adesea şi pe Nicu. Ce satisfacţie să asculţi Verdi în somptuoasa sală, veritabil muzeu, care este Palatul Garnier. De invitaţia familiei Lebrun la Opera din Paris am beneficiat şi eu şi Mihai în anii următori.

Nicu şi-a amintit de serile de muzică de la Progresul, unde cu ajutorul câtorva benzi de magnetofon prezentase coruri din opera lui Verdi. I se părea că făcuse o necuviinţă acestei muzici divine, redând-o cu nişte aparate care nu erau chiar de cea mai bună calitate, în comparaţie cu muzica pe care o asculta pe viu la Paris.

Peste ani va cumpăra discuri cu opere întregi, cu orchestre renumite şi interpreţi celebri, discuri pe care le-a lăsat moştenire fiului său, căruia i-a făcut o adevărată educaţie muzicală, astfel că acum Mihai nu mai ascultă muzică decât redată în condiţii foarte bune. Pentru Mihai ascultarea muzicii preferate este ca un balsam peste stresul provocat de zbuciumul vieţii cotidiene.

În arhiva familiei stau mărturii ale acestei pasiuni. De exemplu, însemnări făcute de Nicu despre corurile celebre ale lui Verdi.

Când eşti departe de ţară, este bine să ai în bagaj amintiri.

Eram deci la Paris în 1967 şi se poate spune că a fost un an fericit pentru Nicu. Întrevedea realizarea unor visuri. Era eliberat de grija banilor pentru maşină, pe care îi realizase cu încrâncenare, rezistând la toate tentaţiile, toate capcanele reclamelor. Abia acum îşi comanda un costum, pentru el şi pentru Mihai, la „Burton of London”, firmă pe care o apreciase el ca cea mai serioasă şi în acelaşi timp accesibilă.

În vara anului 1966 a venit în Franţa şi Mihai, dar numai pentru o lună, pentru că avusese examenul de admitere la liceu. La scurt timp după sosire în Franţa, Mihai a fost invitat, numai el, în provincie, să petreacă câteva zile împreună cu familia unui român căsătorit cu o franţuzoaică, iar apoi a mers şi el la Turneul plajelor, pe Coasta de Azur. Aceasta l-a ajutat foarte mult să-şi perfecţioneze limba franceză, fiind fără noi. Abia în 1967 Mihai şi-a petrecut două luni din vacanţa de vară la Paris, unde am descoperit împreună valorile culturale şi monumentele oraşului. A avut şansa să vadă masca de aur şi tot conţinutul extraordinar din mormântul lui Tutankhamon, la o expoziţie a valorilor inestimabile ale culturii vechilor egipteni, expoziţie care a fost adăpostită la Paris în cadrul muzeului Louvre. De asemenea, am văzut împreună Louvre-ul şi Versailles-ul.

Bineînţeles că Mihai a avut timp şi pentru magazine, marea lui atracţie fiind sectoarele de specialitate tehnică. De asemenea a văzut o grămadă de filme. Era în stare să vadă şi câte trei filme pe zi. Fiica familiei Derose, Jocelyne, împreună cu verişoara sa, Gilda, l-au luat cu ele în cercul lor de prieteni. Au fost clipe cu acumulări de neuitat pentru un băiat de 16 ani.

În vara din 1967, Nicu m-a obligat să accept invitaţia familiei Lebrun la Cavalaire-sur-Mer, nu departe de Saint-Tropez, unde familia Lebrun avea o vilă. La sfârşitul Turneului plajelor urma ca Nicu să plece cu echipa să-şi vadă de treburi mai departe, iar eu cu Mihai urma să stăm două zile la Cannes, la familia Mauche, şi apoi să mergem la Cavalaire-sur-Mer pentru două săptămâni. Mă pusese în faţa acestui lucru deja stabilit de el, fără să mă fi consultat în prealabil, şi mi l-a adus la cunoştinţă în prezenţa familiei Mauche, pe care abia o cunoscusem. Afurisitul, prevăzuse că nu îmi voi permite o discuţie, pentru a cere explicaţii, de faţă cu alte persoane pe care le vedeam pentru prima dată. Mi-au trebuit două-trei zile să-mi viu în fire. Mihai era încă un copil şi nu mă putea ajuta cu nimic. Am fost ajutată însă de familia Lebrun, care nu scăpa nici un prilej de a mă complimenta cu gentileţe.

Prevăzusem condiţia jenantă în care mă prezentam în anturajul acestor familii foarte înstărite şi aş fi preferat să mă înapoiez cu Mihai la Paris, unde erau destule de văzut. Dar orgoliul lui Nicu nu avea margini şi raţionamentul său era că francezii au nevoie de el şi nu invers, aşa că trebuiau să ne suporte aşa cum eram; de altfel, nimeni nu le-a cerut să ne invite. Această situaţie jenantă se răsfrângea asupra mea, care îmi confecţionasem singură costumul de baie, iar rochia de mers la plajă semăna cu un capot. Asta fusese oarecum acceptabil pentru anturajul sportiv de până atunci, dar acum situaţia era alta. Franţuzoaicele schimbau câte două sau trei toalete pe zi. Acasă aş fi avut şi eu câte ceva în dulap, dar ce să aduci mai întâi cu avionul în Franţa. Mai fusese şi un an de economie, pentru maşină.

M-a măcinat o adevărată criză de nervi, care mi-am consumat-o în mine, fiind un moment cu atât mai greu de depăşit. Mă consola doar gândul că acest sejur la mare era plăcut pentru Mihai, pentru că el era în anturajul copiilor Lebrun, deci: plajă, plimbări pe mare, iar seara la dans.

A trecut şi aceasta, ne-am întors cu trenul la Paris, iar după trei zile a venit şi Nicu de la treburile lui. Mihai a trebuit să plece în ţară pentru că se apropia 15 septembrie când începeau şcolile. A mai revăzut Franţa abia în 1991, împreună cu soţia sa, Gabriela, la invitaţia familiei Derose. Pentru aceasta sunt recunoscătoare din toată inima lui Eliane, George, Jocelyne şi Gilda.

Cred că domnul Lebrun înţelesese ceva din drama mea, deşi făcusem eforturi pentru ca să maschez. În toamnă i-a propus lui Nicu ca eu să fiu angajată ca salariată la Federaţia Franceză de Volei în cadrul secretariatului, unde de multe ori, aşteptând ca Nicu să-şi termine treburile, dădusem o mână de ajutor, deci aş fi putut face faţă. Dar cu cine să te înţelegi? Cum să se afle la Ambasadă, că fără aprobare din ţară, tovarăşa Sotir… şi aşa mai departe. Ar fi fost benefic pentru toţi, numai că el nu suporta pentru nimic în lume să i se poată reproşa o ilegalitate.

Ar fi putut rămâne în Franţa, unde i s-a oferit cetăţenie pentru toată familia, sau în altă ţară, unde i s-au făcut propuneri asemănătoare. Nu, nu i-ar fi fost frică, ci pur şi simplu ruşine. Tot din acest sentiment nu s-a făcut la timpul respectiv preot, căci considerase că ar fi fost mai păcătos decât toţi păcătoşii. Într-un fel ar fi propovăduit, şi în alt fel ar fi trăit. Ca om oarecare, putea cere iertarea păcatelor ca orice muritor. Dar odată ce ar fi depus un jurământ în faţa lui Dumnezeu, nu şi-ar mai fi permis să se comporte ca un bărbat oarecare.

Au fost destui care în 1945-1946 au înţeles greşit gestul lui de a opta pentru sport, crezând că frica de comunism i-a determinat opţiunea. În definitiv, zorile comunismului în România erau la început la acea dată şi nu se ştia ce persecuţii urmau să vină.

La reuniunea aniversară de 40 de ani de la absolvirea Facultăţii de Teologie,

s-a revăzut cu foştii colegi, dintre care cei mai mulţi erau preoţi. Fostul său coleg de bancă, şeful de promoţie, preotul Malciu, şi de fapt toţi cei care s-au întâlnit, au trebuit să facă un rezumat al vieţii şi carierei în faţa colegilor. Majoritatea au recunoscut că au avut o viaţă monotonă şi, de asemenea, au recunoscut că Sotir, cu munca sa, avusese parte de multe neajunsuri din partea autorităţilor, dar că a reuşit să ducă în lume, pe toate meridianele, faima românilor, în primul rând prin persoana sa. Era o consolare şi în acelaşi timp o mândrie. A fost unanim recunoscut, ca cel mai de faimă din seria lor. Nu acumulase avere, dar era cel mai de vază. Acesta era Nicolae Sotir. Viaţa pe care ne-a oferit-o mie şi copilului, prin îmbogăţirea minţii şi prin lărgirea cunoaşterii, a fost mai bună decât orice avere.

SOTIR, AUTOR DE CARTE ŞI SPICUIRI DIN PRESĂ

Cum vreau să evoc viaţa şi mai ales motivaţia vieţii pe care a trăit-o Nicu, mă năpădesc amintirile şi aşa recurg la multe şi lungi paranteze.

Revin cu picioarele pe pământ. În 1967, la Paris, am avut o mică satisfacţie ajutându-l pe Nicu la scrisul unei cărţi.

Citise multă literatură de specialitate, dar în nici o lucrare, chiar din cele mai bune, nu se punea, după părerea sa, suficient accent pe formarea de bază cu care începe totul. De aceea a ţinut să publice un manual.

În cariera sa de antrenor se lovise destul de des de faptul că tineri extrem de talentaţi şi dotaţi pentru volei, învăţaseră greşit noţiunile de bază ale acestui sport. La fel cum limba maternă învăţată în copilărie nu se uită niciodată, chiar dacă tot restul vieţii vorbeşti altă limbă, tot aşa şi cu alfabetul acestui sport. Sunt mulţi tineri care doresc să joace volei şi dacă nu este cineva care să îi înveţe cu o metodă atrăgătoare şi corectă, aceştia sunt pierduţi pentru voleiul de performanţă. Vor juca numai de dragul jocului frumos şi recreativ. Cine doreşte performanţă însă, se îngrijeşte de pregătirea ei, prin creşterea de cadre cu alfabetul corect învăţat.

Un proces de antrenament bine conceput şi realizat poate rezolva ambele aspecte ale problemei şi, anume de a scurta perioada de învăţare şi de a obţine, în acelaşi timp, o execuţie corectă. Deci, reducerea la minim a perioadei de formare a unui jucător.

Metoda gândită de el nu a fost până acum depăşită, fiind încă valabilă pentru că reprezintă elementul de bază. După ce această primă etapă este asimilată, se trece la învăţarea tacticii care, desigur, în timp a evoluat. Sotir a fost recunoscut în lumea voleiului ca cel mai bun tehnician în pregătirea fizică. Astfel, echipele pregătite de el, de multe ori, au terminat turnee şi campionate fără a fi obosite, fiind în plină formă fizică.

Pentru manualul respectiv eu am desenat schemele explicative pe calc, aşa cum a solicitat editura.

Prima versiune în limba franceză cu titlul VOLLEY-BALL Initiation et entraînement, a fost publicată de editura AMPHORA, Paris, în 1968.

EDITIA IN LIMBA FRANCEZA

Pentru versiunea engleză, în traducerea lui John D Syer, Director Naţional al Asociaţiei de Volei Scoţiene, schemele desenate au fost făcute de către editura engleză. Versiunea în limba engleză, cu titlul WINNING VOLLEYBALL, a fost publicată de editura STANLEY PAUL, Londra, în anul 1973.

EDITIA IN LIMBA ENGLEZA

Cartea lui Nicu a fost tradusă şi în limba spaniolă având titlul El balonvolea. Manual de iniciacion y entrenamiento şi a fost publicată de editura Hispano Europea, Barcelona, în anul 1976.

EDITIA IN LIMBA SPANIOLA

Eu am fost fericită că am avut partea mea de contribuţie la editarea cărţii.

Concediu fără plată era pe sfârşit, iar eu trebuia să mă întorc în ţară, să merg la serviciu şi de asemenea, era necesar să pregătesc primirea familiei Derose, pentru a petrece împreună vacanţa care o planificasem, pe litoralul românesc.

Redau în continuare un fragment tradus dintr-o scrisoare a domnului Louis Poitou, care a fost succesorul lui Nicu, în Franţa:

„…puternica personalitate a lui Nicolae Sotir, caracterizată printr-o expresie a feţei, în acelaşi timp atât de voluntară şi atât de cordială, este încă foarte vie în spiritele noastre. Cum am putea uita familia Sotir, în întregime implicată în evoluţia Federaţiei Franceze de Volei, şi rolul, în mod particular determinant, al lui Nicu, prestigios antrenor, care a luat în mână Direcţia Tehnică Naţională a Federaţiei în 1965. Eu, ca tehnician naţional, în acea perioadă fiind unul dintre foarte apropiaţii colaboratori ai lui Nicu, am lucrat mult cu el, şi aşa am putut să îl apreciez foarte mult. Eu ştiu foarte bine ceea ce Federaţia Franceză de Volei şi antrenorii francezi îi datorează lui Sotir.

Louis Poitou, Franţa, 1992″

Şi pentru că tot suntem la citate, spicuim din „Le Monde”, cotidian parizian, numărul dintr-o duminică din anul 1968. Acest ziar, care, de obicei, pentru sport nu alocă un spaţiu larg, de această dată a consacrat trei coloane activităţii antrenorului român şi vorbeşte încă din titlu, de „bilanţul încurajator” pentru voleiul francez, pe care Nicolae Sotir îl lasă în urma sa.

“Le Monde” a făcut un tablou flatant operei sale:

„ …încă din primele zile a transmis Federaţiei Franceze de volei o metodă riguroasă, dând prioritate prospectării şi formării tinerilor. Munca sa în profunzime a avut ca rezultat, nu numai un strălucit loc patru la primele Campionate Europene de Juniori, ci şi o întinerire a masei jucătorilor legitimaţi. Directorul Tehnic Nicolae Sotir a pus, de asemenea, accentul pe formarea cadrelor tehnice şi pe aplicarea unei metode de antrenament. Foştii săi elevi, deveniţi antrenori, transmit cunoştinţele dobândite până departe în Guadelupa, Madagascar, Martinica, Republica Mali şi în alte părţi. În problema antrenamentului echipei naţionale, el a înlăturat vechi handicapuri: o inferioritate pe plan atletic şi o lipsă de precizie în mişcările de bază. Astăzi, condiţia fizică este un atu al echipei naţionale, iar jucătorii posedă un bogat bagaj tehnic. Trebuie să adăugăm faptul că el a fost distins cu:

„Medalia de Aur” a Ligii L’Ile de France;

„Medalia de Aur” a Federaţiei Franceze de Volei;

„Medalia de Argint” a oraşului Paris;

„Medalia de Onoare” a Tineretului şi Sportului Francez.”

Senatorul Jean-Louis Vigier (fost primar al capitalei Franţei), într-o scrisoare publică, îl numeşte: „un demn slujitor al sportului, un ambasador al prieteniei franco-române, un frumos exemplu de cooperare latină”.

Nu mai trebuie să vă spun eu cu ce a contribuit Sotir la ridicarea voleiului francez, a făcut-o presa, la timpul respectiv.

Chiar şi acasă, presa începuse să îl recunoască ca deschizător de drumuri, pentru că fusese primul antrenor român angajat cu un contract în Turcia. După aceea şi alte ţări au apelat la antrenori români în decursul anilor.

Pot să spun că întotdeauna când era vorba de volei, toţi îl consultau mai întâi pe Sotir, şi la recomandarea sa, echipe naţionale sau cluburi au angajat profesori, antrenori sau jucători. Astfel, la recomandarea sa, Turcia l-a angajat pe profesorul Nicolae Murafa, Grecia l-a angajat pe profesorul Gheorghe Constantinescu, un club din Sète, din sudul Franţei, l-a angajat ca jucător şi antrenor pe Eduard Derzi, Mexicul l-a angajat pe doctorul Gabriel Cherebeţiu. De asemenea, au mai fost mulţi alţii, care au fost angajaţi în urma recomandărilor lui. În drum spre Mexic, Anca Cherebeţiu, soţia doctorului, a făcut un popas la noi, la Paris. În vizitele pe care le-am făcut împreună cu ea, eu mă mândream cu această femeie frumoasă, pentru că era un tip reprezentativ de româncă. Pe lângă frumuseţe era şi o femeie cultă, cu care puteai să stai de vorbă cu plăcere. Prin munca depusă, familia Cherebeţiu face parte dintre românii stabiliţi în Mexic, care reprezintă cu cinste neamul nostru.

Sotir, locuind acum într-o ţară deschisă lumii întregi, îi înţelegea pe cei de acasă, care erau dornici de contacte cu lumea şi le-a facilitat cu multă căldură contractele.

Era să uit de un moment deosebit, trăit de Nicu în Franţa.

La un moment dat s-a efectuat un program comun de pregătire a echipelor naţionale de la toate disciplinele sportive din Franţa. Acest program a avut loc cu ocazia inaugurării unei importante baze sportive la Font-Romeo, din Pirineii Orientali.

Pe parcursul acestui program, participanţii au fost onoraţi de vizita Preşedintelui Franţei, Charles de Gaulle.

Programul vizitei a inclus şi o trecere în revistă a tuturor sportivilor aliniaţi în front. După ce le-a adresat câteva cuvinte şi le-a urat succes la întreceri, Preşedintele a ţinut să facă un gest de popularitate, dând mâna cu unul dintre sportivi. Întâmplarea a făcut că atunci când s-a hotărât la acest gest, să se afle în dreptul echipei de volei şi a strâns mâna primului din front, respectiv antrenorului Nicolae Sotir, care s-a emoţionat, dar, totuşi, a improvizat câteva cuvinte de mulţumire.

Ar mai fi de spus ceea ce urmează, în următorul capitol.

ÎNCĂ UN SOTIR LA PARIS

În timpul şederii în Franţa, Nicu l-a invitat la el pe fratele său, Demostene, sau Sică, aşa cum îi spun prietenii şi familia.

În acea perioadă, eu eram în ţară, unde aveam destule treburi de la care nu puteam absenta. La serviciu mi se acorda cu greu concediu fără plată, copilul trebuia pregătit cu seriozitate pentru bacalaureat şi facultate, iar bunicii, cu îngăduinţa lor şi răsfăţul specific bunicilor din toată lumea, nu îl puteau îndruma cu fermitate.

Nicu l-a aşteptat pe Sică la aeroport şi l-a condus apoi la apartamentul care îl aveam închiriat într-un bloc pe strada Jack Kable. Imediat după ce a ajuns, Nicu şi-a lăsat fratele singur în apartament şi a plecat la Federaţie, unde avea treabă.

Sică a vrut să se facă util, şi după ce i-a plecat fratele la Federaţie, a început să facă ordine şi curăţenie prin casă.

Nicu, care se pregătise cu o mulţime de bunătăţi, pentru a-l uimi pe fratele său, după ce a venit acasă, a pregătit o masă de gală. Nenumărate antreuri, dintre care nu a lipsit şi salamul de Sibiu, cumpărat chiar de la Paris. Au urmat fripturi, vin, şi la sfârşit Nicu a vrut să îl servească pe Sică, bineînţeles, cu câteva feluri de brânză franţuzească. S-a dus la frigider să caute brânza, dar, surpriză: brânza nu mai era în frigider. Sică, văzând că frate-său tot caută ceva în frigider şi nu găseşte, l-a întrebat:

- Nicule, ce tot cauţi? Cât ai fost plecat, eu am făcut curat prin casă şi mirosea ceva urât la bucătărie. Am găsit în frigider nişte brânză împuţită şi am dus-o la cazanul de gunoi, în curte, ca să nu mai miroasă urât în casă.

- Bine, măi păcătosule, am dat o mulţime de bani pe cele mai scumpe soiuri de brânză pentru tine, şi tu le arunci la gunoi? Dar, vorba aceia, gusturile nu se discută. La fel a fost şi cu vinurile. Lui Sică i-a plăcut cel mai mult vinul Beaujolais, care era chiar mai ieftin decât apa minerală.

Bietul Sică făcea ochii mari la toate minunile din magazine, şi din micile economii de la coşniţă punea deoparte pentru câte o pereche de ciorapi, cadouri pentru cei de acasă.

Şi el a fost răsfăţat de familia Derose. Eliane l-a dus să viziteze Versailles-ul şi alte locuri, care l-au încântat.

Sică a avut ce povesti acasă, luni de zile. Era altă fire decât fratele său, ce-i în guşă şi-n căpuşă, noroc că nu ştia franţuzeşte şi nici francezii româneşte, altfel ar fi fost apostrofat: mai taci din gură, că spui numai prostii. La un moment dat a vrut să cumpere dintr-un magazin şi să mănânce nişte prăjituri, care erau pentru pisici.

Din tot ce i-a oferit Nicu să ducă la plecare, a refuzat categoric să pună în bagaj un pachet cu brânză Camembert, pe care ar fi trebuit să i-l ducă lui Mihai, care aprecia în mod deosebit brânza franţuzească.

Iar rămas singur, Nicu îşi alina dorul de acasă cu muzică românească. Când nu mai rezista, insista să vin şi eu la Paris, nu de alta, dar să-i mai gătesc mâncăruri specific româneşti. Cu toată strădania mea, prezenţa nu-mi era prea mult timp suportată. M-am lămurit de acest lucru cu prilejul unor vizite protocolare, când, întâlnind o distinsă doamnă din elita sportului francez, aceasta afişa o anumită stinghereală. Poate nu chiar, mai degrabă o anumită îngrijorare în priviri. Dintr-o dată, am înţeles cum stau lucrurile, deoarece eram de acum imună la aventurile lui Nicu. Din conversaţia purtată cu distinsa doamnă, a înţeles şi ea că eu mi-am dat seama şi nu o condamn şi nu condamn pe nimeni. Amândouă aveam pentru el acea preţuire, care trece dincolo de păcat. Când ţii la cineva în aşa măsură, vrei să-i fie bine, indiferent cum îţi este ţie. Eu îmi axasem ţelurile, în virtutea conjuncturilor în care mă aruncase viaţa, spre realizarea ca om a lui Nicu şi a copilului nostru.

Avusesem şi eu pretenţiile mele şi îmi oferise posibilitatea, mai ales în ultimul an, să mă îmbrac mai elegant decât puteam acasă, dar asta mai mult pentru el decât pentru mine. Eu aş fi dorit să am o maşină de cusut electrică sau o maşină de tricotat sau un Fiat 600, care era destul de ieftin, cumpărat la mâna a doua. Ştiam că la înapoierea în ţară nu mai puteam să pun mâna pe Opel. Şi aşa a fost, am condus Opelul foarte puţin timp, până a venit el acasă. Chiar şi în acea perioadă, dacă trebuia să facem un drum cu maşina, conducea tatăl meu, care, pensionar fiind, a întinerit cu zece ani când a văzut maşina.

Eu am făcut şcoala de şoferi şi mi-am luat permisul de conducere la Paris. Nicu a condus Opelul din Franţa până acasă, fără permis de conducere. Avea la el doar permisul de conducere pentru motocicletă, obţinut în Turcia, cu ani în urmă. Bineînţeles, şi el a făcut şcoala de şoferi la Paris. A dat examen, dar nu l-a luat. A trebuit să plece cu maşina acasă, pentru că i se termina concediul. A avut noroc că pe drum nu i-a cerut nimeni permisul de conducere. La graniţă i-au cerut numai paşaportul şi cartea verde de asigurare a maşinii, care erau în regulă.

În ţară, l-am aşteptat la punctul de frontieră Borş şi am venit împreună 600 km până acasă. Cu câtă satisfacţie privea Mihai parcajul de la magazinul Eva, în faţa apartamentului nostru, unde se adunau curioşii în jurul Opelului.

La întoarcerea din concediu, la Paris, Nicu a dat examen de conducere a doua oară. De data asta a luat permisul, dar ofiţerul de poliţie cu care a dat examenul i-a recomandat să mai ia câteva lecţii de conducere pe autostradă. Cu greu s-a stăpânit să nu îi spună că tocmai făcuse 2000 km până în România.

Adusesem acasă destule aparate electro-casnice, care în decursul anilor au mai avut probleme. Nu se găseau piese de schimb şi cu greu se puteau repara. Între timp Mihai a terminat Politehnica şi a devenit meşterul universal al familiei.

Tot în timpul şederii în Franţa, desigur, datorită muncii lui Nicu, am primit două invitaţii, care mi-au adus mari satisfacţii.

Prima invitaţie a fost la Campionatele Europene de Volei din Turcia, în octombrie-noiembrie 1967. Invitaţia a fost făcută de către Federaţia Franceză de Volei. Călătoria am făcut-o cu maşina, împreună cu familia Poitou, până la Istanbul. Aşa a fost posibil să văd ţări ca Germania, Austria, Elveţia, Italia, Iugoslavia şi Bulgaria.

Mai întâi Elveţia ne-a acordat viză de tranzit doar de câteva ore, din pricina paşaportului meu românesc. Am trecut Alpii prin trecătoarea Saint Gotthard, care atinge altitudinea de 2108 m. Dacă te uitai în jos te credeai în avion. La înapoiere nu a mai fost posibil să trecem prin trecătoarea Saint Gotthard deoarece ninsese. Şoseaua era închisă şi am trecut munţii pe calea ferată, printr-un tunel de 14,997 km. Am urcat în vagonul de cale ferată direct pe o platformă, unde maşina a fost bine ancorată, iar pasagerii nu trebuiau să coboare din maşină nici un moment.

Trecând prin Italia nu am văzut Milano, deoarece am adormit din cauza oboselii. Am văzut în schimb Veneţia, unde am făcut escală. Am fost impresionată până la lacrimi de acest loc unic în lume. O ştiam din albume, dar este altceva să o vezi pe viu, să poţi atinge monumentele, să vezi oamenii care au privilegiul să trăiască acolo şi miile de turişti din toate colţurile lumii.

Din Germania îmi amintesc cum am îngheţat de frig într-un motel ultramodern, dar al cărui sistem de încălzire a reuşit să încălzească aerul doar spre dimineaţă, când ne pregăteam de drum. Îmi pare rău că păstrez o astfel de amintire despre Germania, dar aşa s-a întâmplat. Dimpotrivă, în Austria, camerele erau deja încălzite, iar mobila în stil vechi crea o atmosferă de adevărat cămin primitor.

Din Iugoslavia îmi amintesc de aşa-zisa autostradă, care era tot atât de rea ca şi drumurile noastre, iar în plus era circulată şi de căruţe, şi am întâlnit chiar şi cirezi de animale.

În Bulgaria peisajul era asemănător cu cel din Câmpia Română. Radioul din maşină a prins postul de radio Bucureşti, spre încântarea tuturor. Doamna Poitou chiar a remarcat că în ochii mei s-a aprins o lumină. Ca să-mi ascund emoţia, am atras atenţia francezilor asupra peisajului.

La Istanbul am fost foarte bine primiţi. Francezii erau încântaţi de tot ce vedeau, chiar dacă vizitaseră destule ţări. Istanbulul are un farmec aparte. Aici sunt bine conservate multe construcţii din vremea Imperiului roman. Care ar fi fost atracţia acestui oraş, fără Sfânta Sofia şi Moscheea Albastră?

Dar eram în Turcia, la Campionatul European de Volei. Echipa Franţei plecase de acasă direct la Tel-Aviv, pentru meciuri amicale, şi apoi, împreună cu echipa Israelului, la Ankara, pentru calificări.

Turneul final i-a situat pe francezi pe locul 10, la egalitate de puncte cu bulgarii, pe care i-au învins, ceea ce era o frumoasă comportare. De altfel, la Jocurile Mediteraneene, cu două luni mai înainte, în Tunisia, francezii obţinuseră argintul.

Printre prietenii pe care Nicu îi avea în Turcia, din 1958, era şi Tony Schalaby, care avea un magazin de antichităţi şi bijuterii în vestitul Bazar. Tony i-a adoptat pe francezii care nu mai pridideau cu cumpărăturile. Cum francezii nu aveau asupra lor destui bani pentru tot ce îi atrăgea, Nicu a fost garant pentru aproximativ 7000 $, iar conturile au fost reglate la Paris.

Cea de a doua invitaţie a fost făcută tot de Federaţia Franceză de Volei. Am fost invitată la stagiul de pregătire din iarna 1967-1968, care s-a desfăşurat la Mont-Dore, staţiune turistică lângă Clermont-Ferrand. Împreună cu mine au fost invitate şi Eliane şi Andree, soţiile antrenorilor Derose şi Poitou. Andree ştia bine să schieze, dar eu şi Eliane nu ştiam. Am fost iniţiate de către domnul Poitou. După câteva căzături bune, am reuşit să ne lansăm pe nişte pante mai line. Doamne, câtă încântare, ne îmbrăţişam de fericire şi râdeam fără motiv!

În ziua de Crăciun am fost la biserica din localitate. Revelionul 1968 l-am petrecut la cabana în care eram găzduiţi, împreună cu familia cabanierului. Bineînţeles, am făcut şi poze, care le-am dat la developat şi la mărit, imediat după Revelion. După două zile când am fost să luăm fotografiile, în vitrina fotografului era un portret al meu, mare cât un afiş. Într-adevăr, chipul îmi radia într-un zâmbet abia schiţat de împăcare cu sine şi de dragoste, cât să cuprindă întreaga omenire. Fusese o clipă de fericire, iar fotograful a fost pe fază. Puteţi vedea această fotografie printre fotografiile de la sfârşitul cărţii.

După ce ne-am întors la Paris a mai trecut o perioadă şi, făcând un bilanţ al activităţii lui Nicu în Franţa, în concluzie s-a putut spune că s-au realizat progrese vizibile atât la echipele naţionale masculine şi feminine, cât şi la echipele de juniori şi tineret. Dar mai important era faptul că se reuşise organizarea teritorială după un nou model de structură a Federaţiei şi a ligilor teritoriale din departamente. Munca în teritoriu era făcută de antrenori şi arbitri, care fuseseră pregătiţi de Nicu.

Conform prevederilor contractuale, lui Nicu îi revenea sarcina să-şi desemneze succesorul în funcţia de Director Tehnic Naţional.

S-au pus în mişcare sfori de culise şi nu le-a fost greu francezilor să descopere că acest om intransigent era totuşi influenţabil, dacă era abordat cu diplomaţie. La concurenţă pentru succesiune au fost domnii Derose şi Poitou.

Dintre cei doi, pot să spun că era mai apropiat de Derose, care venea de multe ori cu argumente valoroase, pe care Nicu le aprecia. Şi pe Poitou îl considera bun, dar acesta uneori aborda meseria prea scolastic. Era genul omului de catedră, care de altfel avea două titluri universitare. Forurile conducătoare pe acesta îl preferau, Derose fiind numai un simplu profesor. Au dus cu Nicu muncă de lămurire şi au venit cu argumentul că în aşa o funcţie, creată anume pentru domnul Sotir, nu poate fi numit decât un cadru universitar. Astfel l-a numit succesor pe domnul Poitou.

Mai târziu, a regretat că s-a lăsat influenţat. A regretat pentru voleiul francez, deoarece colaborarea între Poitou – Director Tehnic, şi Derose – Antrenor Naţional, nu a funcţionat.

După trei ani Derose s-a retras în provincie, ca antrenor la o echipă de club, iar Poitou a fost promovat într-o funcţie guvernamentală, pe linie de sport, în Tahiti. Pentru el, funcţia de Director Tehnic Naţional nu a fost decât o trambulină spre o funcţie mai mare.

După ce s-a lăsat convins de profesionişti în ale diplomaţiei, Nicu nu a ştiut cum să i-o spună lui Derose. Zile întregi l-am văzut foarte supărat, încât m-am hotărât să-i comunic eu. Dar nici eu nu am putut să-i spun direct. Până la urmă i-am spus lui Eliane, ne-a durut pe amândouă, dar prietenia noastră a trecut cu bine această probă.

În vara care a urmat, familiile noastre au petrecut pe litoralul românesc o vacanţă minunată.

Familia Derose a fost în centrul atenţiei tuturor prietenilor noştri români. Am închiriat un apartament la Constanţa. Prânzul îl serveam acasă, pregătit de noi, cele două gospodine, iar seara mergeam la dans, în cele mai bune localuri de pe litoral. Într-una din seri, care a avut un farmec aparte, Eliane şi Georges s-au dezlănţuit dansând Paso Doble. Au fost lăsaţi singuri pe ring şi tot localul îi privea şi-i aplauda, iar orchestra a cântat special pentru ei, chitarist în acea orchestră fiind Didi Stamatin, un bun prieten al lui Nicu. Sunt sigură că nici ei nu au uitat acele clipe minunate. De asemenea, Mihai şi Jocelyne dansau în fiecare seară. Când se apropia seara, Jocelyne întreba: „Merjem” la dans? Începuse să înveţe puţin româneşte, dar desigur, nu putea să pronunţe corect, motiv de haz pentru cei din jur.

Era să uit: Eliane a văzut România şi iarna. Cu un an şi jumătate înainte, ne-a însoţit să transportăm acasă o parte din lucrurile agonisite, care nu se puteau transporta cu avionul. Am închiriat o maşină. Când am plecat din Franţa, în Europa de Vest şi Centrală nu era zăpadă, dar începând cu Ungaria, zăpada şi-a făcut apariţia. La un pasaj de cale ferată maşina a derapat şi a lovit ceva pe dedesubt, desprinzând toba de eşapament. Am intrat în localitatea următoare, făcând un zgomot infernal. S-a rezolvat la un atelier auto, unde ambii mecanici unguri au lăsat totul de-o parte şi ne-au făcut reparaţia. După aceea am respirat uşuraţi, dar am intrat pe teritoriul românesc, unde zăpada era de un metru. Eliane nu mai văzuse în viaţa ei atâta zăpadă. Trăise împreună cu Georges mulţi ani în Algeria, unde activaseră ca profesori. De aceea, glumea, spunând că precis ne-am rătăcit şi suntem undeva în Alaska sau în Siberia. Şi acele clipe sunt sigură că au rămas în memoria ei. De asemenea, şi în Bucureşti era zăpadă din abundenţă.

SOTIR AVANSAT ÎN GRAD

Nu vă minunaţi, pentru că nu a fost pentru mult timp.

Trebuie să vă spun că refuzase propunerile francezilor, care îi ofereau în continuare un contract pe câţiva ani buni şi, bineînţeles, cetăţenia franceză pentru el şi familie.

Din cauza rezultatelor slabe obţinute în ultima perioadă, conducerea Federaţiei Române de Volei fusese schimbată. Au fost schimbaţi şi antrenorii echipelor naţionale de volei masculin şi feminin, de seniori şi juniori.

Reîntors în ţară, Nicu a fost numit Antrenor Federal.

Secretar General a Federaţiei a fost numit Aurel Dobincă.

Colaborarea dintre Nicu Sotir şi Aurel Dobincă, secretarul Federaţiei de Volei, a fost benefică pentru volei ani de zile, deşi modul de abordare a problemelor era diferit. Dobincă era mai diplomat, iar Sotir era intransigent şi nu accepta soluţii de compromis.

Sotir, prin funcţia pe care o avea acum, putea să-şi impună ideile şi asupra echipei naţionale de volei feminin, care la Campionatele Europene din Turcia, în 1967, obţinuse numai locul nouă. A impus primenirea lotului cu elemente tinere, cu medie de înălţime satisfăcătoare şi calităţi fizice şi psihice remarcabile. Nu a reuşit să obţină mutarea jucătoarelor din provincie la Bucureşti, în vederea unei pregătiri centralizate în tot timpul anului. Nici vorbă de aşa cava, cluburile se împotriveau cu înverşunare.

Schimbarea de generaţii s-a produs şi la echipele masculine de seniori şi tineret. De asemenea, şi la voleiul masculin se pusese accentul pe rezultatele de club şi se neglijaseră echipele naţionale. Sotir a avut mult de luptat cu această mentalitate de patriotism local.

Deşi se obţinuse calificarea la Olimpiada de la Mexic, din 1968, prin ocuparea locului doi la Campionatele Mondiale din Cehoslovacia, în 1966, s-a hotărât totuşi neparticiparea la Olimpiadă din cauza rezultatelor slabe obţinute în ultima perioadă. Nicu pledase pentru participarea la Olimpiadă numai a echipei masculine de tineret, care câştigase Turneul Speranţelor din anul olimpic 1968. Întotdeauna privea în perspectivă şi prefera să rodeze o echipă tânără, pregătind-o astfel pentru viitor. Dar propunerea lui nu a fost aprobată.

Au fost luate măsuri drastice şi în continuare prin neparticiparea la Cupa Campionilor Europeni, din 1970, în favoarea unei pregătiri mai temeinice a Campionatului Mondial din acelaşi an, unde se putea obţine calificarea pentru participare la Olimpiada de la München, din 1972.

Calificarea pentru participare la Olimpiada de la München se putea obţine fie câştigând unul dintre cele două locuri de calificare, care se puneau în joc la Campionatul Mondial din Bulgaria, din 1970, fie obţinând singurul loc care se disputa la Campionatele Europene din Italia, din 1971. Primul dintre cele două locuri de la Campionatul Mondial din Bulgaria, din 1970, era vizat de către ţara gazdă, iar cel de al doilea era vizat de România, Germania de Est, Iugoslavia şi Ungaria.

Dar până atunci, să aruncăm o privire asupra activităţii lui Nicu în calitate de coordonator al echipelor de volei feminin de senioare şi de tineret, în perioada 1969-1970.

El considera că la echipele de club, fetelor li se permitea prea multă libertate, atât în timpul pregătirii propriu-zise, cât şi în timpul liber.

Ţinând cont de acest aspect, îl numeşte ca antrenor principal la echipa naţională feminină pe domnul profesor Victor Surugiu, care era recunoscut ca foarte sever şi exigent.

După un an şi jumătate de muncă, rezultatele încă nu se vedeau. Disciplina sub toate aspectele, încă lăsa de dorit.

Astfel, echipa naţională de volei feminin a ocupat locul cinci la jocurile amicale de la Varna, clasându-se după echipele R.P.D.Coreea, U.R.S.S., Japonia şi Polonia. Acest loc nu justifica schimbarea antrenorilor, dar coaliţia jucătoarelor a avut câştig de cauză şi au fost numiţi noii antrenori Gheorghe Bodescu şi Nicolae Humă, care erau plini de înţelegere şi aveau metode mai blânde.

De data aceasta, prea multă înţelegere. La Campionatul Mondial din Bulgaria, din 1970, li se tolerează întâlniri cu italieni, atitudini de cerşetorie umilitoare şi sunt suspectate de dopaj. În final, echipa naţională de volei feminin a obţinut locul şapte.

Iată declaraţia lui Sotir după comportarea nesatisfăcătoare a echipei feminine:

Toate câte s-au întâmplat nu se datorează, după părerea mea, pregătirii cu multiplele ei aspecte, ci laturii educative. Eu sunt şi rămân partizanul intransigenţei extreme faţă de sportivul de performanţă, dacă dorim rezultate. Acelaşi lucru am susţinut şi anul trecut, dar la semnalarea abaterilor nu s-au luat măsuri radicale, ci numai formale. Şi acestea s-au aplicat numai antrenorului Victor Surugiu. Acum cei doi antrenori, care l-au înlocuit pe Surugiu, au ajuns la aceeaşi concluzie, dar este prea târziu. Campionatele Mondiale s-au terminat. Cred că în primul rând trebuie să reîntronăm disciplina. Şi totul porneşte de la cluburi. Orbiţi de rezultate, toţi închid ochii la abateri, pentru a-i ţine pe sportivi la echipele de club. Adevărata cauză a eşecurilor trebuie să o căutăm în latura educativă.

Era dezgustat de comportarea echipei feminine.

După încă un an, alţi antrenori, mai optimişti, au ajuns la echipa feminină. O mică satisfacţie: s-a câştigat locul întâi la Campionatele Balcanice de la Sarajevo, din 1971.

Cam atât despre voleiul feminin.

Nicu nu putea să privească cum alţii lucrează, aşa că preia echipa naţională de volei masculin, împreună cu doi adjuncţi.

Misiunea era grea, în echipă fuseseră introduşi jucători tineri, iar ca prim obiectiv era calificarea la Jocurile Olimpice de la München.

A început o muncă intensă. Cantonamente la munte, pentru consolidarea condiţiei fizice, şi cantonamente în diferite oraşe din ţară, pentru pregătirea în sală, unde nu erau asigurate întotdeauna iluminatul sau apa caldă la duşuri.

Dar primul test al tinerei echipe a fost trecut cu bine, a câştigat Balcaniada în 1971.

După numai o săptămână de repaus se reia pregătirea pe litoral, unde vremea nu a fost bună, dar lucrul a fost util. S-a continuat pregătirea într-o zonă de deal, iar apoi echipa a participat la un turneu amical de verificare la Varşovia, înainte de Campionatele Europene din Italia.

Înainte de plecare în Italia, Sotir a făcut următoarea declaraţie:

Băieţii au făcut progrese în ultima perioadă şi cred că vor avea evoluţii bune atât la Torino, în serii, cât şi la Milano, în turneul final. Rămâne ca ei să concretizeze pregătirea pe care au efectuat-o. Singurul impediment, nu însă de netrecut, rămâne lipsa de experienţă a noilor titulari. Dacă reuşeşte să treacă de momentul psihologic de la Torino, în turneul final, echipa noastră poate să obţină mult râvnita calificare la Olimpiadă. Să nu uităm însă că şi alte echipe urmăresc acelaşi lucru.

Băieţii au avut o comportare destul de bună, dar a fost să fie altfel. La egalitate de puncte cu ruşii şi cu cehii, dar cu un set mai puţin decât cehii, românii au obţinut medalia de bronz, dar nu şi calificarea pentru participare la Olimpiadă. S-au calificat cehii, cărora ruşii le-au făcut cadou un set la zero, folosind în echipă numai rezervele, pentru că altfel se calificau românii.

Oare ce i-a determinat pe „prietenii” noştri să ne facă o asemenea figură? Se pare că nu uitaseră vremea când Sotir, fiind arbitru internaţional, nu admitea să arbitreze părtinitor pe nimeni, uneori în ciuda unor presiuni foarte mari, de „sus”.

Iată o astfel de amintire din perioada în care a fost arbitru internaţional. La Budapesta a arbitrat o finală în care ungurii sperau să câştige. Într-o luptă dreaptă, cu un arbitraj corect, ungurii au pierdut. Chiar în această situaţie s-au purtat elegant cu Nicolae Sotir, arbitru principal, ungurii având stil şi ştiind să fie domni. Astfel, în timpul banchetului oferit participanţilor, gazda se adresează lui Sotir cu următoarele cuvinte:

- Ai fost ca o pasăre de pradă, ne-ai pândit orice greşeală şi ai sancţionat-o prompt. Îţi oferim această statuetă, ce reprezintă o pasăre de pradă gata să-şi ia zborul, dovadă că îţi apreciem integritatea.

Această statuetă este şi acum în casă la noi.

Dar să revenim la necazul de la Milano, învăţare de minte pentru viitor. Nu este suficient să câştigi un meci, ci să câştigi la un scor cât mai mare. Pe cehi îi bătuserăm cu 3-0, dar pierduserăm un set la 13 cu ungurii. Practic, două puncte în minus ne aruncase de pe locul doi pe locul trei. O lecţie aspră.

Deşi echipa era tânără, luptase foarte bine şi era de perspectivă. Momentul Milano reînnoda firul frumoaselor succese, creând o punte peste „intermezzo”-ul lipsit de glorie din ultimii ani.

Sotir declara: Performanţa de la Milano vine după o perioadă de căutări. Pierdusem o echipă mare prin schimbarea de generaţie şi trebuia să făurim alta. Avem în sfârşit ce ne trebuie: jucători de concurs calmi, cu gândire creatoare în timpul jocului şi calităţi fizice excepţionale. La Milano echipa noastră a fost cea mai tânără, cu media de vârstă 23 ani. Fără a părea optimist, consider că au trecut definitiv perioada critică.

Nu mai ştiu după care turneu, la înapoiere în ţară spusese: Echipă frumoasă ca a noastră nu are nimeni. Când ieşim la plimbare, toate fetele se uită după ei. Eu, când privesc în urma mea, oricâtă aglomeraţie ar fi, îi văd. Sunt cu un cap mai înalţi decât lumea de pe stradă. Era mândru de ei, băieţii lui.

La Milano, un grup de excursionişti români, printre care era şi Mihai, fiul meu, încurajaseră frenetic echipa noastră. La înapoierea în ţară a grupului, eram prezentă şi eu la gară, aşteptându-mi fiul. Conducătorul grupului, Mugur Nicolau, îmi joacă o farsă. Coborâse toată lumea din tren şi nici urmă de Mihai. Consternată, îl şi vedeam accidentat, bolnav sau mai ştiu eu cum de nu s-a întors acasă. În nici un caz nu îmi fugise gândul la:

- Ştiţi, tovarăşa Sotir, Mihai a „fugit”, adică a rămas în Italia.

Paloarea mea l-a făcut să adauge repede explicaţia absenţei lui Mihai. Pentru mine tot copil era, deşi avea 20 de ani.

Ceruse permisiunea tatălui său să mai rămână încă o săptămână şi să se înapoieze cu o familia Rădulescu, care fusese la turneu cu maşina. Fusese o ocazie să poată vedea Roma, Veneţia, Florenţa şi alte oraşe minunate, pentru că excursia fusese organizată numai la Milano. Mihai fusese interpret pe lângă ghidul italian la Milano. Familia Rădulescu i-a apreciat cunoştinţele de limbi străine şi faptul că mai călătorise în Occident, şi astfel i-a oferit să mai rămână o săptămână împreună.

Necalificarea echipei noastre a întunecat oarecum plăcerea de a vedea Italia.

Urma să fie jucată ultima carte la turneul preolimpic, chiar în vara Olimpiadei. La acest turneu puteau participa echipe din toate continentele şi se califica numai o echipă clasată prima, după echipe deja calificate.

Iarăşi un an de muncă, antrenamente şi iar antrenamente.

O brigadă metodico-medicală a efectuat teste urmărind evoluţia formei sportive. În paralel, Nicu a fost preocupat de perfecţionarea tehnică şi tactică şi de rezolvarea delicatelor probleme ale pregătirii psihologice, care după el lăsa încă de dorit.

În acea perioadă, Mihai, care era student, la ajutat pe Nicu, făcând un program pe calculator pentru măsurarea forţei loviturii de atac.

Turneul preolimpic de calificare a avut loc în Franţa, pe Coasta de Azur, în perioada 1-12 august 1972, cu 16 echipe la start. Preliminariile s-au jucat în sala Pasteur, din Nice, unde i-am înfrânt pe italieni într-un meci de excepţională intensitate, spre disperarea a peste 200 de italieni veniţi să-şi încurajeze echipa. Turneul final s-a jucat la Montpellier, în sala Joffre, unde am fost înfrânţi de polonezi, care erau deja calificaţi, şi astfel am avut cale liberă spre München.

Doar trei zile libere şi apoi din nou la muncă. Mai erau numai 10 zile până la Olimpiadă. Stare de oboseală generală.

Au început jocurile, au avut victorii, dar şi înfrângeri. Au asistat neputincioşi la atacul terorist asupra delegaţiei Israelului, românii fiind cazaţi în blocul alăturat. Stare de tensiune. Formula de disputare a turneului, cu o zi pauză după fiecare meci jucat, a convenit unor echipe cu pregătire fizică mai slabă, spre deosebire de noi, care trebuia să valorificăm potenţialul maxim cât mai repede.

Aşa că de la München am venit pe locul cinci. Nemulţumit de rezultat, Nicu îşi acordă o circumstanţă atenuantă. Turneul de calificare avusese loc practic în ajunul Olimpiadei. La acest turneu se concentrase toată forţa acumulată, pentru că trebuia obţinută calificarea cu orice preţ. Că adversarii din Franţa au fost mai slabi, aceasta s-a văzut în timpul turneului, dar nu se putea şti dinainte.

Adusese echipa în formă maximă prea devreme, ceea ce nu era pe placul conducerii de la Bucureşti, la care s-a mai adăugat un fapt negativ. Pentru prima dată un jucător de volei a ales calea exilului. După ultimul meci susţinut cu cehii, a dispărut din satul olimpic jucătorul Stelian Moculescu. Nicu a resimţit aceasta ca o insultă la persoana sa.

A continuat munca la Federaţie. Rapoarte şi analize. A bătut ţara în lung şi în lat, la toate cluburile care aveau echipe de volei. A încercat să ajute antrenorii şi să le împărtăşească din experienţa acumulată. În ultimii şase ani făcuse o observare analitică a marilor echipe de volei din lume, în urma căreia trăsese concluzii demne de urmat.

Desigur, atunci când nu vin rezultatele scontate este schimbat antrenorul. De data aceasta au făcut-o gradat şi oarecum cu mănuşi. Cum exista o invitaţie din partea Turciei, ciudat, este autorizat să plece Sotir. Aceasta pentru a scăpa probabil de prezenţa lui stânjenitoare, stânjenitoare pentru că era în dizgraţie, deoarece nu fusese în stare să aducă o medalie pentru sportul românesc. A ţinut în Turcia cursuri pentru antrenori, programate în două etape. Prima etapă s-a ţinut în martie, iar a doua etapă s-a ţinut în octombrie, la Bursa, unde l-am însoţit şi eu.

Am revăzut cu plăcere vechii prieteni, dar am cunoscut şi alte persoane care iubeau şi sponsorizau voleiul turc. Cel mai important dintre noile persoane cunoscute a fost Dr. Fikret Aytac, preşedintele firmei Murat, care fabrica autoturisme sub licenţă Fiat. Familia acestuia a vizitat România şi a făcut tratament la renumita Clinică de Geriatrie “Dr. Aslan” de la Otopeni. Ne-a vizitat şi pe noi în modestul nostru apartament. Pot spune chiar foarte modest, în comparaţie cu vila pe care familia Fikret o avea la Istanbul pe renumitul Corn de Aur.

În ţară a urmat o perioadă în care Sotir a fost marginalizat, deşi la întrebarea lui directă, nimeni nu a răspuns ce anume i se impută. Pentru nereuşita de la Olimpiadă trebuia să cadă un cap, iar lovitura a venit în ianuarie 1974, când a fost retrogradat la Clubul Progresul.

ÎN REGRES, LA PROGRESUL

Cu toată pasiunea sa pentru acest sport şi cu toate că ştia din ce în ce mai bine ce trebuia făcut, nu a fost lăsat, i s-a dat mereu în cap, a fost mereu lovit de o dictatură absurdă, care nu înţelegea nimic despre procesul de educare şi evoluţia măiestriei sportive.

Neavând altă alternativă, a muncit mult cu echipa Progresul. Deşi jucătorii de la această echipă erau cu mult sub exigenţele lui, a scos din ei tot ce s-a putut. Astfel, Progresul începuse să fie un adversar incomod pentru echipe ca Dinamo, Steaua sau Rapid.

Spre mulţumirea mea şi a lui Mihai, programul îi permitea să stea mai mult cu familia. Atunci s-a consolidat legătura dintre tată şi fiu, iar eu eram fericită între ei. Nicu se delecta cu muzica. Abia acum se bucura de discurile aduse din străinătate. Multe dintre ele nu le ascultase, le cumpărase cunoscând interpreţii şi orchestrele respective. Puţinul timp liber din anii trăiţi în Franţa şi-l petrecuse în magazine, căutând prin rafturile cu discuri şi cărţi.

Voi cita la întâmplare doar câteva din sutele de înregistrări.

Din Jean-Sebastian Bach, cele patru mari Tocate şi Fugi pentru orgă, înregistrate cu orga de la Notre Dame din Paris, care sunt foarte concludente pentru evoluţia între romantic şi clasic a operei lui Bach.

Din Brahms concertul pentru vioară şi orchestră.

Trecând la alt gen, voi cita pe Ella Fitzgerald cântând muzica lui Gershwin, sau Ella cu Louis Armstrong şi, de asemenea, Ella cu Duke Ellington. Şi mulţi alţii, din toate genurile.

Nicu fusese fericit că discurile nu i-au fost interzise la vama română, lucru care nu era la fel pentru cărţi, unde cenzura intra în funcţiune.

În tot timpul său liber asculta muzică. Instalat în fotoliu se delecta cu redările stereo, lăsând volumul deschis la un nivel destul de tare. Nu-i plăcea să fie deranjat în asemenea momente.

Unul din cele mai îndrăgite discuri de către Nicu a fost „The Clebanoff Strings & Percussion”.

Sufletul lui Nicu era legat intim de muzică. Unde de fericire trec uneori peste fiecare dintre noi, dar cred că nici un om nu poate spune că este fericit tot timpul. Pentru el era o compensare prin muzică, faţă de uzura cauzată de volei.

Atât de puţin stătuse Nicu pe acasă, încât un ziarist francez îl numise „globe-trotter du volley-ball”. Cu toate acestea, în ultima perioadă fusese ceva mai mult pe acasă. Ce folos, că nu era mulţumit de munca sa. Oare de ce nu se poate un echilibru între satisfacerea laturei spirituale şi a laturei practice a vieţii?

El singur considera că a atins treapta cea mai de jos a carierei, fiind acum tehnician responsabil cu forma sportivă a echipelor clubului.

Astfel, s-a ocupat o perioadă şi de recuperarea lipsurilor care existau în pregătirea echipei de fotbal a clubului Progresul. A fost total nefericit. Nu găsea modalităţi de instalare a unui climat de muncă, nici mijloace de comunicare şi de cointeresare a sportivilor de la acel nivel. Adesea, a însoţit echipa de fotbal în deplasare, dar degeaba pentru că nu a obţinut nici colaborarea antrenorului, acesta lăsând totul la fantezia jucătorilor, atât la pregătire cât şi în petrecerea timpului liber.

În aceşti doi ani de chin nu şi-a găsit locul şi nu s-a putut împăca cu gândul că lucra la acest nivel. Nu încetase să urmărească activitatea voleibalistică, atât pe cea din ţară cât şi din străinătate.

La noi în ţară echipele naţionale de volei fuseseră desfiinţate, dar se apropia o perioadă de reactivare pe plan internaţional.

În ianuarie 1976 s-a ratat calificarea la Jocurile Olimpice de la Montreal, Nicu fiind încă la Progresul.

Până în aprilie 1976 nu a mai existat nici echipă naţională de volei şi nici conducere tehnică.

Ulterior, încercând să găsească soluţii de redresare, Federaţia de Volei a apelat din nou la Sotir, în calitate de antrenor coordonator.

A acceptat în mare grabă, fiindcă inima îi deborda de dorinţă şi dintr-o suflare a elaborat planul de activitate, având în vedere restructurarea prin întinerirea masivă a echipelor naţionale.

Ca prim obiectiv a fost evaluarea posibilităţilor de calificare la următoarea Olimpiadă, a echipei naţionale de volei, întinerită.

Din nou antrenamente, cantonamente şi turnee, cu o creştere treptată pentru readaptarea la efort a jucătorilor.

La primele verificări au rezultat următoarele:

- nivel de pregătire mediocru, ţinând cont de exigenţele pentru o echipă naţională care aspiră la primele locuri în ierarhia mondială;

- lacune serioase de ordin tehnic, cu toate că au câştigat un meci împotriva URSS (a fost un caz izolat).

Aceasta fiind situaţia, a făcut un plan de pregătire, foarte judicios eşalonat. A rezultat un program detaliat şi bine motivat. Spre surprinderea sa, planul la care muncise enorm, cu toată exigenţa, a fost respins. Dar, acolo pe loc, spre surprinderea generală, chiar în plină Adunare Generală, Nicolae Sotir îşi prezintă demisia. Divorţ total, pentru că având 60 de ani, cere pensionarea la limită de vârstă.

Înţelesese că dacă a fost rechemat, să fie şi ascultat, pentru că el nu era omul care să fie executantul unui program gândit de alţii.

Nici nu a mai vrut să mai audă de volei. Până şi la noi în casă era un subiect tabu.

I-am înţeles revolta şi amărăciunea, dar în acelaşi timp eram foarte îngrijorată când îl vedeam că se izolase de lume. Practic nu mai ieşea din casă, fiindcă apartamentul unde locuiam era chiar în drumul celor care veneau sau plecau de la CNEFS, iar lui îi era penibil să se întâlnească cu oameni din lumea sportivă (CNEFS = Consiliul Naţional de Educaţie Fizică şi Sport). Acolo îşi avea sediul şi Federaţia Română de Volei.

Dar a intervenit providenţa, sau soarta, cum vreţi să-i spuneţi. Şi pentru tot ce a urmat, ca să puteţi să înţelegeţi mai bine, permiteţi-mi să fac o mică paranteză.

CUTREMUR, LA PROPRIU ŞI LA FIGURAT

În nordul ţării noastre este regiunea Maramureş, care fiind departe de Capitală şi practic înconjurată de înălţimi ale Carpaţilor Orientali, şi-a păstrat autenticitatea din toate punctele de vedere. Sculptura în lemn se practică aici în mod curent. Fiecare gospodar vrea ca stâlpii casei sale să fie altfel decât ai vecinului. Porţile ogrăzilor sunt adevărate opere de artă ale sculptorilor anonimi.

Nativii acelor meleaguri au în caracterul lor un „ce” nealterat de valurile de influenţe. Au filtrat prin filozofia lor totul, reţinând numai umanismul profund, cu mare dragoste de viaţă, aşa scurtă cum este viaţa noastră. Au un fel de a fi foarte direct. Chiar intelectualii ridicaţi din mijlocul acestor oameni, cu cât erau mai cultivaţi, cu atât erau mai încredinţaţi că timpul le aşează pe toate.

În una din deplasările sale cu echipa Progresul, Nicu cunoscuse oamenii din Baia Mare, capitala Maramureşului. Existau şi acolo echipe de volei.

Când notabilii oraşului Baia Mare au aflat că Sotir este la pensie, deci disponibil, i-au propus să se ocupe de echipa lor de fete Maratex. Echipa era susţinută financiar de fabrica Maratex, fabrică producătoare de ţesături din bumbac şi bumbac în amestec cu poliester.

Nicu mai avusese în cariera sa de două sau trei ori conducerea de echipe de volei feminine, dar nu se acomodase deloc. Din această cauză a refuzat.

Dar medicul echipei, doctorul Ion Roman, un mare sufletist, a apelat la mine şi a insistat ca eu să intervin la Nicu, pentru a se răzgândi. De asemenea, a garantat o colaborare foarte strânsă cu Nicu în munca ce urma să fie făcută, pentru ca echipa lor să promoveze în prima categorie a voleiului din ţară (divizia A).

Sunt foarte mândri aceşti oameni, nobili în adevăratul sens al cuvântului, siguri pe valoarea pe care o au, ştiind să se situeze singuri exact unde le este locul.

Cum eu nu-l puteam vedea pe Nicu deprimat şi inactiv, am pledat cu tot felul de argumente în favoarea angajării lui la Baia Mare.

S-a lăsat convins pentru că “eul„ său tânjea după volei, deşi avea împotrivă două motive puternice. În primul rând era vorba de o echipă feminină, iar în al doilea rând urma să lucreze cu elemente de valoare mai slabe decât pretenţiile sale, ţinând cont de nivelul ridicat la care lucrase majoritatea timpului din cariera sa.

Dar acum era la pensie, alte speranţe nu se întrezăreau, şi fiind certat cu partidul, nu i se dădea drumul peste graniţă.

Coaliţia a funcţionat, v-am spus eu, era influenţabil dacă ştiai cum să-l iei.

A plecat la Baia Mare. Imediat i s-a asigurat o locuinţă, pentru a nu fi obligat să stea la hotel. A fost înconjurat de notabilităţile oraşului, care l-au invitat în familiile lor. Şi eu l-am vizitat de câte ori am putut, pentru că eram încă în serviciu, nu ieşisem la pensie.

S-a lucrat foarte serios, jucătoarele din echipă fiind obligate la ascultare de prestigiul antrenorului şi a modului său exigent de lucru. Colaborarea cu doctorul Roman a funcţionat conform promisiunilor. Exista şi un manager pe probleme administrative. Astfel, echipa de volei Maratex de la Baia Mare a promovat în divizia A. Cu toată corvoada care o impunea lucrul la un asemenea nivel, Nicu era mulţumit. Se echilibrase şi era interesat de ceea ce făcea. De asemenea, eu eram mulţumită, pentru că îl vedeam din nou activ.

Dar s-a produs teribilul cutremur din primăvara anului 1977. Am trăit singură groaza şi panica ce părea că nu se mai sfârşeşte, Nicu fiind la Baia Mare. Nu am fugit din apartament. S-a întrerupt curentul şi când am îndrăznit să mă mişc din cadrul uşii unde am avut iluzia că sunt la adăpost, privind pe fereastră am văzut la lumina lunii, norii de praf ridicându-se din blocurile prăbuşite. Bulevardul Magheru, unde locuiam, era o ruină. Blocul nostru rezistase, structura de rezistenţă solidă a suportat bine, dar pereţii din cărămidă s-au fisurat şi mi-a trebuit câteva ore să evacuez molozul şi cioburile. Încă din noaptea respectivă m-am asigurat că în familie nu aveam pierderi omeneşti. Copiii, adică Mihai şi soţia sa, Gabi, erau teferi, fiica lor Ioana de asemenea. Se aflau la Craiova, unde efectuau stagiu de trei ani, după terminarea Facultăţii de Transporturi, de la Politehnică. Cu toată nebunia care a fost cu telefoanele, am aflat totuşi unii de alţii.

Apartamentul din Magheru, numai cu câteva luni înainte îl zugrăvisem şi reamenajasem, practic după plecarea lui Nicu la Baia Mare, pentru că el nu suporta să fie casa deranjată şi să locuiască în condiţii de şantier.

A trebuit să o iau de la capăt, de data aceasta operaţiunea fiind mult mai complexă şi mai importantă. Cu firea mea hotărâtă, chiar în prima săptămână după dezastru am început lucrările de refacere a apartamentului, spre nemulţumirea colocatarilor, care doreau să aşteptăm ajutorul statului. Bine am făcut, pentru că ajutor din partea statului nu am primit, iar materialele de construcţie s-au găsit cu mare greutate. Practic, cine nu s-a trezit la timp, a trebuit să aştepte foarte mult timp, pentru că nici meseriaşi disponibili nu se mai găseau.

Trebuie să vă spun că Nicu nu a simţit cutremurul. Dincolo de munţi, în nordul ţării, efectul a fost mult mai slab. La Baia Mare locuia la etajul 1, iar în momentul cutremurului dormea. A aflat a doua zi dimineaţă de la radio. I-au trebuit câteva ore ca să obţină legătura telefonică şi să afle că toată familia era bine. A venit în Bucureşti numai la cererea mea expresă. La ezitarea şi lipsa lui de interes am încercat să-l scuz pe motiv că nu trăise pe viu catastrofa. Îl ştiam egoist. Nu îi plăcea să se implice în nefericirea altora. Dar sistemul meu nervos fusese serios zdruncinat, sub ochii mei se năruiseră imobile şi fuseseră striviţi oameni. Imediat după cutremur am ieşit din casa pe Magheru şi am văzut dezastrul.

Fetele din echipă m-au invitat să petrec un concediu de refacere la Baia Mare. Nicu nu a putut evita o vizită mai îndelungată a nevestei. Dar avea de ce să nu o dorească.

Spre surprinderea mea, am observat din o mie şi una de mici fapte, că Nicu era îndrăgostit de o jucătoare din echipă. În serile libere făceam plimbări într-o anumită zonă a oraşului, şi nu se putea reţine să nu aducă vorba despre persoana în cauză.

Am putea spune că nu era nimic nou, s-a întâmplat adesea, dar nu pentru el, care până la acea vârstă nu iubise cu adevărat pe nimeni. Pur şi simplu era bolnav. Este foarte greu când aceasta se petrece la o vârstă înaintată, ca şi cu pojarul. Alt şoc pentru mine, dar eram mai mult uluită.

Am încercat să-l ajut, i-am creat portiţe să-şi descarce sufletul, iar până la urmă am reuşit după o mulţime de manevre. L-am însoţit la antrenamente, în deplasările făcute cu echipa şi în vizite. Cu multă precauţie am reuşit să-l fac pe Nicu să-şi descarce sufletul. Nu a fost uşor, era un om închis, interiorizat, dar de data asta era depăşit de puterea sentimentului ce-l stăpânea.

A înţeles că nu mă situam pe poziţie de soţie ofensată, ci îi eram un prieten, un suflet care încerca să îl ajute. Nicu trebuia ajutat, deoarece Carmen, fata adorată, nu-l iubea şi nici nu înţelegea să accepte vreun compromis.

Carmen, nume ales, pare predestinat unei mari pasiuni, ca şi personajul din nuvela lui Prosper Mérimée (1846), care a devenit operă prin muzica lui Georges Bizet.

Îmi povestea el, da, Nicu, cu gura lui, cum îşi exprima căldura inimii, care era acum ca o flacără ce arde pentru Carmen, cum încerca să o facă să înţeleagă că nimeni pe lume nu mai fusese iubită ca ea şi nimic nu se putea compara cu tot ce înţelege el să-i ofere, că o să-i pună tot pământul la picioare. O adora şi-şi pierduse uzul raţiunii.

Eu eram surprinsă de puterea, de profunzimea acestei stări, de care nu-l credeam capabil, la drept vorbind. Îl crezusem un tip cerebral, ce mai, un monstru fără suflet. Îmi era milă pentru el, deoarece Carmen era o fată cu picioarele pe pământ, de vârsta copilului nostru. Dacă la începutul colaborării cu echipa, Carmen probabil a acceptat curtea acestui senior, flatată, desigur, a ştiut foarte bine să se strecoare printre capcanele la care orice îndrăgostit apelează pentru a cuceri femeia iubită. Nu s-a lăsat intimidată nici de promisiunile lui, nici emoţionată de puternicul sentiment al acestui bărbat şi nici de promisiunile de-a dreptul utopice ce i le făcea.

Atunci am înţeles de ce se insistase pe lângă mine să vin pentru o perioadă la Baia Mare. Am înţeles, de asemenea, că toţi apropiaţii echipei cunoşteau necazul şi de acum urmăreau cu îngrijorare desfăşurarea dramei. Dar nu s-a întâmplat nimic. Nu am dat nimănui să înţeleagă că aş bănui ceva. Mă purtam normal cu fetele din echipă şi, firesc, mai prietenoasă cu cele mai apropiate, printre care era şi Carmen. Biata de ea, dacă la început o fi fost amuzată, acum era de-a dreptul deranjată de insistenţele lui Nicu, iar pe de altă parte era îngrijorată de posibila mea reacţie, cu toate că nu se simţea vinovată pentru că reuşise să nu-i cedeze. Tocmai din acest motiv era aşa de supărat Nicu, pentru că era un bărbat care cucerise multe femei, pe care apoi le părăsise, fuseseră pentru el numai aventuri, iar acum când era în joc dragostea lui, nu putea să fie pe deplin împlinită.

Prin prezenţa mea în localitate, curtea asiduă a lui Nicu era anulată, iar Carmen putea respira mai în voie.

Eram invitaţi în mod firesc în familiile prietene, unde, eu simţeam grija lor ca un mare semn de întrebare ce plana asupra noastră. Încercam să mă port cât mai firesc şi sunt sigură că mulţi m-au crezut cam prostuţă.

Organizam în apartamentul nostru, uneori, seri de muzică şi dans. Nicu era absolut alt om, exuberant, plin de fantezie se întrecea pe sine să fie cât mai original; inventa jocuri de societate, îşi etala cunoştinţele muzicale, nu ştia ce să mai facă pentru a fi cât mai plăcut.

Dar, încet-încet, odată cu venirea toamnei, a înţeles definitiv că dragostea lui era o dragoste imposibilă, pentru că nu i se răspunsese. Ar fi vrut să se căsătorească cu Carmen, eu îi oferisem divorţul, fără condiţii, dacă ar fi fost cazul. Dar piedica de netrecut era luciditatea fetei. Ea nu îl iubea pe Nicu, deşi era în divorţ cu soţul său, care o dezamăgise în scurta lor căsnicie. Pentru ea nu exista perspectiva căsătoriei cu un om mult mai în vârstă, pentru care avea poate simpatie, poate stimă, dar atât. Nicu, din ce în ce mai îndurerat, nu accepta argumentele lui Carmen, oricare ar fi fost ele. Fiind însă un adept convins al moralităţii, reuşeşte să-şi învingă instinctul. Respectul de sine şi-a spus cuvântul. În momentele de destăinuire îmi spunea cât de proastă este Carmen, că nu-şi dă seama ce pierde, refuzându-i dragostea.

Au început suferinţele. Era mai mare jalea să-l vezi pe acest om atât de sobru, atât de echilibrat, luptând cu el însuşi. Avea o mare capacitate de a se ţine tare în situaţii critice. Cu o puternică trăire interioară, era socotit nesociabil în cercurile mai largi, iar acum, lui i se părea că se expusese gol în văzul lumii.

În realitate, drama se consumase mai ales în el însuşi, între el şi Carmen, mai apoi între el şi mine, şi atât. Eu l-am asigurat de toată înţelegerea, mai mult prin tăceri pline de atenţie, încercând să-i uşurez revenirea la normal. Era foarte greu, pentru că era ca un om pârjolit de flăcări; vrei să-l ajuţi, dar oriunde pui mâna, provoci dureri cumplite. Argumentul meu era tocmai refuzul clar şi irevocabil al lui Carmen.

- Eşti un om plin de demnitate, ţi-ai făurit un prestigiu, adună-te şi treci peste…

Salvarea a fost găsită tot în el, prin puternicul său autocontrol.

Aveam şi eu de dat tribut, dar care nu a fost în întregime cauzat de drama lui Nicu, dramă care a fost doar picătura care a umplut paharul. Tot anul 1976 şi o bună parte din 1977, fusesem foarte solicitată atât fizic cât şi psihic. Ajutasem o prietenă să-şi pună la punct un apartament nou achiziţionat, îl zugrăvisem pe al nostru de două ori, plus sperietura de la cutremur, şi tocmai când am plecat în refacere la Baia Mare, acolo m-a aşteptat surpriza, care m-a dat gata.

Mi se termina concediul şi trebuia să plec la Bucureşti, când am clacat. Mi-am pierdut memoria. Nu mai cunoşteam persoane apropiate şi nici faptul că aveam un copil.

Am fost internată urgent la Spitalul Judeţean din Baia Mare, unde am avut şansa unui tratament intensiv, datorită echipei de neurochirurgi abia întoarsă din SUA, de la un schimb de experienţă. Am fost salvată. După 12 ore mi-am revenit. A urmat un concediu medical prelungit şi prescrierea unui riguros tratament de întreţinere.

În situaţia dată, Sotir a demisionat, după o experienţă unică în viaţa sa, cu fruntea sus, obiectivul profesional de promovare a echipei fiind atins. Nimic din atitudinea anturajului nu a lăsat să se înţeleagă că prestigiul său suferise ceva în acel an. Am plecat împreună la Bucureşti, din motive de sănătate.

Mai târziu, la Bucureşti, o singură frază a fost rostită apropo de drama trăită, spunându-mi că eu sunt vinovată de cele petrecute, pentru că eu insistasem să accepte să fie antrenor la Baia Mare.

Am recunoscut că am insistat, dar nu i-am spus şi motivele şi am susţinut că nimeni nu-i vinovat, soarta a vrut ca el să trăiască o asemenea încercare.

Îl văzusem cât putuse să sufere, cât putuse să fie de uman în trăiri şi abia acum îl simţeam apropiat. Aveam lângă mine un om, un om adevărat. Fuseseră momente în căsnicia noastră când îl crezusem un monstru de egoism şi de orgoliu, dar, de fapt, nu era decât un om cu o mare doză de luciditate şi, în acelaşi timp, foarte fragil, cu un suflet extrem de delicat. Poate de aceea natura îl înzestrase cu o mare capacitate numită egoism, pentru că altfel putea fi uşor rănit.

S-a refugiat din nou în universul său propriu, în casa sa, unde muzica l-a ajutat să se regăsească.

Peste câţiva ani am mai trecut prin Baia Mare, am revăzut oamenii de acolo, minunaţii maramureşeni şi, bineînţeles, pe Carmen, care între timp se recăsătorise şi făcuse şi un copil. Ne-am îmbrăţişat fiecare cu fiecare, cu sentimente de prietenie, actori ai unui moment de viaţă trăit la cote înalte, fără voia noastră.

În perioada următoare, Nicu a antrenat în Bucureşti o echipă din divizia B.

Funcţiona în România un fel de sponsorizare mascată în întreprinderi, în care directorii generali erau iubitori de sport. Se găseau resurse dirijate prin sindicat pentru finanţarea unei echipe, în cazul nostru de volei.

Unul dintre aceştia a fost Cornel Moldovan, Director General la IIRUC. El l-a solicitat pe Sotir, personal, să se ocupe de echipa de volei IIRUC. L-a repartizat, dintre salariaţi, pe Mihai Dumitraş pentru treburile organizatorice ale echipei de volei. Dumitraş a contribuit, fără să ştie, cu felul său de a fi, la echilibrarea morală a lui Nicu.

A lucrat cu echipa IIRUC un an. A fost o colaborare bazată pe respect reciproc. În paralel participa şi la şedinţele Colegiului Central de Antrenori, al cărui membru era. Supărarea pe conducere se evaporase la dogoarea puternică a pasiunii sale pentru acest sport.

ISTORIA SE REPETĂ CU MULT MAI MULTĂ ÎNCĂRCĂTURĂ EMOŢIONALĂ

Nu ştiu cum se face, că pus pe jar de către conducerea de partid, CNEFS-ul a făcut tot posibilul ca România să participe la Olimpiada de la Moscova, cu cât mai multe discipline sportive.

Ba cred că ştiu: nu se cădea să nu onorăm cum se cuvine Olimpiada organizată de URSS.

Ca urmare a directivelor, Federaţia Română de Volei reactivează loturile naţionale. Nu a avut decât să ofere această misiune omului gata oricând să-şi asume riscul. Sotir a primit: dar nu a acceptat să fie remunerat, s-a mulţumit numai cu pensia, la care, oricum, avea dreptul.

În viziunea de ansamblu, s-a repetat scenariul din 1971-1972, cu următoarele etape: pentru că echipa naţională de volei nu s-a calificat cu ocazia Campionatelor Mondiale din Italia, din 1978, mai erau şanse de calificare la Campionatele Europene din 1979, din Franţa, sau, ultima posibilitate, la Turneul Special de Calificare din Bulgaria, în ianuarie 1980. Chiar dacă se califica în ianuarie 1980, mai era totuşi timp de refacere, nu cum a fost la München.

În cadrul pregătirii s-au făcut turnee de verificare în Ungaria, RDG şi China.

La prima încercare s-a ratat calificarea la Olimpiadă, la Campionatele Europene de la Toulouse. Vechea poveste: s-au pierdut două seturi la francezi; dacă s-ar fi pierdut numai unul, se calificau.

Antrenor la francezi era Jean Marc Buchel, fost jucător în echipa naţională de volei a Franţei, pe vremea când Sotir era la cârma ei. Desigur, s-au revăzut cu plăcere. Printre altele, Nicu l-a întrebat pe Buchel cum se simte pe „banca suferinţei” şi cum este când jucătorii nu îţi ascultă indicaţiile şi nu lucrează cu maximă dăruire. Buchel fusese unul dintre cei care îşi menajaseră forţele; foarte talentat, juca numai de dragul jocului.

„ – Da, maestre, acum te înţeleg de ce te supărai aşa de rău.”

În caietul său de conspecte, chiar după meciul cu francezii de la Toulouse, pe care i-am învins cu 3-2 (dacă ar fi fost 3-1 nu ne mai durea capul), a notat după observaţiile de ordin tehnic, următoarea frază scrisă cu roşu şi subliniată: „Această echipă nu este capabilă de a evolua bine în nici un joc cu miză mare, pregătirea ei psihică lasă de dorit “.

Da, avea probleme de această natură cu băieţii din echipă. El, care era atât de stăpân pe sine, dominând orice situaţie, cerea şi celorlalţi acelaşi autocontrol. Fiind mai atent sub aspectul acesta la comportamentul jucătorilor, a observat că un simplu gest sau cuvânt deplasat adresat unuia dintre jucători, poate deregla toată echipa.

Voleiul fiind un joc de echipă, implică coordonare şi unitate de gândire între coechipieri. Existenţa plasei pune barieră între combatanţi. Nu se poate lupta fără implicarea psihicului. Când lupta atinge maximum de dorinţă de a învinge, nu se poate să nu iasă la suprafaţă din eul individului stropul de primitivism ce sălăşuieşte în fiecare fiinţă. Toată educaţia, toate regulile tind spre înnobilarea gestului sportiv. Cu toate acestea, pe terenurile unde se practică sporturi de echipă, apar gesturi de brutalitate, care au în substrat germenul primitivismului. În cazul jocului de volei, neexistând contact direct cu adversarul, aceste gesturi se răsfrâng asupra coechipierilor, prin netoleranţa unei greşeli sau a unei încurajări sub o formă mai dură. De aici nu mai este decât un pas până la dereglarea stării de elan a întregii echipe. Sotir nu putea să înţeleagă cum nişte oameni întregi la minte, nu puteau să-şi stăpânească nervii şi aveau ieşiri scăpate de sub control.

În acea perioadă, medicul echipei era Dr. Petre Bendiu, cu care a avut o bună colaborare. Cu toate intervenţiile acestuia, uneori era tentat să renunţe la câte un jucător din echipă, care avea manifestări dintre cele amintite mai sus. Nicu întrezărea că o să aibă în această direcţie probleme cu echipa sa. Dar germenii primitivismului vor scăpa de sub control la unii jucători, cu altă ocazie, după Olimpiadă, abia în 1982, veţi vedea cum şi de ce.

În timp ce pregătea echipa pentru Olimpiada de la Moscova, se gândea că generaţia de jucători cu care lucra în acea perioadă ar trebui să reediteze performanţele strălucite din 1963. Motivaţii avea, componenţii lotului erau nărăvaşi, dar şi capabili. Îi încercase pe rând la şefia echipei, trecându-i unul după altul în funcţia de căpitan de echipă.

Ca lider, s-a impus Corneliu Oros, care era unul dintre cei mai buni jucători. Într-un cuvânt, îndeplinea toate criteriile gândite de Sotir.

Când, după Olimpiadă, Oros s-a retras din activitatea competiţională, Nicu l-a regretat (dar avea deja 23 ani), şi cu ocazia banchetului respectiv a spus despre el: „Mai mult decât jucătorul Oros, echipa simte lipsa omului Oros, a liderului autentic şi unanim acceptat, care ţinea în mână echipa nu numai în timpul jocului, ci şi în afara terenului, impunând prin autoritatea sa, prin exemplul său o conduită favorabilă muncii, respectiv ţelului propus”.

Lupta pentru calificare la Olimpiadă continua.

Fondurile alocate s-au dovedit mai mult simbolice. Se aşteptau rezultate valoroase, dar condiţiile oferite se degradau de la un an la altul: hrană de slabă calitate, hoteluri neîncălzite, săli de antrenamente cu instalaţii defecte şi, mai ales, fără apă caldă la duşuri.

Ultima şansă pentru calificare a fost turneul din Bulgaria. Pe 14 ianuarie au plecat cu trenul la Sofia, şi apoi la Pernik, unde au câştigat seria. Turneul final s-a jucat la Sofia, unde au învins SUA cu 3-0.

„Neaşteptat de bună această echipă a SUA. Am câştigat un meci jucat până la ultima suflare. Americanii ne-au pus în mare dificultate“, a scris Nicu după meci, în caietul său de observaţii.

Echipa de volei a României se calificase pentru Olimpiadă.

De data aceasta au avut timp pentru refacere. Cei mai în vârstă au fost trimişi la Eforie pentru tratament, iar cei mai tineri au fost lăsaţi în repaus.

La 1 martie s-a reluat pregătirea. Mărturie sunt caietele lui Nicu, în care a notat tot ce s-a lucrat, pe ore şi minute. De altfel, caietele lui sunt din 1941, parcă v-am mai spus, dar meticulozitatea sa a fost aceeaşi indiferent cu ce echipă a lucrat.

Au făcut deplasări pentru jocuri de verificare în Iugoslavia şi în Polonia, unde au fost învinşi.

În iulie 1980 a început Olimpiada de la Moscova.

Ruşii, când şi-au pus ambiţia, au făcut treabă bună. Şi-au onorat la superlativ rolul de gazde. A fost o organizare bună şi condiţii fără reproş.

Au fost prezente multe oficialităţi române, lucru care probabil a stimulat ambiţia jucătorilor. De asemenea, jucătorii nu au mai făcut nici un pas greşit. Lui Nicu nu îi venea să creadă că nu avea probleme de disciplină.

Au cucerit prima medalie olimpică pentru voleiul românesc. A fost de BRONZ, dar pentru Sotir a fost inestimabilă. A fost încununarea muncii, perseverenţei, ambiţiei şi a orgoliului său: O MEDALIE OLIMPICĂ.

I s-au luat interviuri de către presa din ţară, iar ziarele şi revistele s-au întrecut în comentarii.

Numai cei care au fost implicaţi au ştiut cât s-a muncit. În toate declaraţiile sale, Nicu a scos în relief munca echipei şi, fără falsă modestie, a recunoscut că era mulţumit de ceea ce făcuse.

Dar cum pofta vine mâncând, tot aşa şi CNEFS-ul a dorit ca voleiul să reuşească şi la Universiada Tineretului din 1981, care urma să aibă loc în România. Pentru acest obiectiv a fost lăsat în continuare Sotir să se ocupe de echipa masculină de volei.

Pe 5 ianuarie 1981 s-a început lucrul pentru Universiadă. Au fost menţinuţi în lot şi jucători mai în vârstă, pe lângă cei tineri.

Au fost câteva turnee de verificare, printre care şi unul în Iugoslavia. Nr. 2/1981 al revistei „Official Magazine of the European Volleyball Confederation” s-a ocupat de turneul din Iugoslavia şi a scris despre fiecare echipă participantă. În articolul despre echipa noastră a relatat că reîntoarcerea lui Oros în echipă a fost benefică, iar într-un anumit sens reprezintă istoria voleiului în România şi l-a descris ca fiind un erou naţional. Despre antrenorul Nicolae Sotir s-a menţionat că ar merita epitetul de „Mister Discipline”.

Nu am de gând să vă redau tot ce s-a scris în timp despre Nicu şi nici despre munca depusă de el.

Dar se apropia ora marilor întreceri. Universiada Tineretului era pentru prima dată organizată în România. Normal că toţi participanţii doreau să câştige. Echipa noastră urma să joace în faţa propriului public, şi nu un meci sau două, ci serii întregi, cu emoţii mari. Cred că şi Ion Ţiriac şi cu Ilie Năstase au trăit asemenea emoţii în finala de Cupă Davis, care s-a jucat la Bucureşti.

Oficialităţi şi personalităţi din multe ţări, dar mai ales din ţara noastră au fost prezenţi.

România a făcut eforturi pentru ca toţi participanţii la Universiadă să fie primiţi cum se cuvine. A fost o adevărată bucurie pentru oamenii de rând, chiar şi pentru vârstnici.

Echipa de volei şi-a făcut din plin datoria. A câştigat medalia de aur. Un adevărat meci de finală a fost cel disputat cu echipa Cubei. Echipa noastră a câştigat cu 3-2, cubanezii fiind adversari redutabili. Astfel, pentru medalia de aur de la Universiadă, autorităţile i-au oferit lui Nicu, prin decret prezidenţial, “Ordinul meritul sportiv clasa I”, iar pentru medalia de bronz de la Olimpiada de la Moscova, tot prin decret prezidenţial “Ordinul meritul sportiv clasa a III-a”.

Avea, de asemenea, şi titlul de antrenor emerit. Din câte ştiu eu la vremea respectivă era singurul titlu de antrenor emerit acordat în România unui antrenor de volei.

Ultimii doi ani îi aduseseră răsplata morală, care pentru el valora mai mult decât tot aurul din lume.

Nicu era din nou liber şi, mai ales, mulţumit.

În 1982. o invitaţie a Emiratelor Arabe Unite l-a dus la Abu Dhabi şi Dubai, unde a ţinut cursuri pentru antrenori. Arabii din Emirate l-au cucerit prin emanciparea de care au dat dovadă şi prin dorinţa de a oferi poporului lor tot ce este mai bun în lume. Au mulţi bani de pe urma petrolului, dar şi înţelepciunea de a-i cheltui cu folos. Cel puţin această impresie i-au lăsat-o cei cu care a stat de vorbă. Bravo lor.

După terminarea cursurilor, i-au propus lui Nicu un contract pentru doi ani, pentru a-i ajuta la învăţarea corectă a acestui sport. Sotir nu a putut semna contractul fără aprobarea de la Bucureşti, lucru care i-a uimit pe arabi. A regretat că nu i s-a dat aprobarea.

În anticamera Federaţiei de Volei a Emiratelor erau destui amatori pentru a semna acest contract, printre care japonezi, bulgari şi alţii. Oferta era de 4000 de dolari pe lună. Răspunsul oficial către arabi a fost că Dl. Sotir era ocupat în ţară cu pregătirea echipei naţionale de volei în vederea Campionatelor Mondiale din 1982.

Într-adevăr, i s-a dat această misiune. Dar Nicu nu era mulţumit cum se comportă echipa. Băieţii începuseră să nu mai asculte, condiţiile materiale erau din ce în ce mai slabe, astfel încât nu mai erau bani nici pentru mingi şi nici pentru echipament.

La Riga, la Trofeul Savin, care era un turneu de verificare, au câştigat locul doi, după ruşi. În ţară au câştigat Trofeul Danubius de la Galaţi.

În toate locurile de antrenament aveau dificultăţi majore. După efort, la duşuri nu găseau decât apă rece. Acest lucru conducea la creşterea nervozităţii şi uneori chiar la îmbolnăviri. Problema mingilor rămânea în continuare nerezolvată. Foloseau mingii rămase din anul olimpic, dar acesta nu mai corespundeau deoarece aveau greutatea, supleţea şi îmbinarea nervurilor diferite faţă de mingile cu care urma să se joace la Campionatele Mondiale.

Toate acestea au avut darul să scadă entuziasmul iniţial şi să înceapă protestele.

Într-un raport de 11 pagini, la care a adăugat şi raportul medicului echipei, Sotir a expus rezultatele la zi şi a arătat greutăţile la care nu vedea nici o rezolvare. În concluzie a făcut propunerea ca echipa de volei a României să nu participe la Campionatele Mondiale din Argentina, din 1982.

Ideea de a nu participa la Campionatele Mondiale din Argentina, tocmai după rezultatele meritorii de la Olimpiadă şi de la Universiadă, a nemulţumit conducerea. Cum să nu participăm la Campionatele Mondiale? Jucătorii, văzându-se ameninţaţi să nu participe la o asemenea deplasare, s-au trezit din apatie. Fiecare jucător s-a mobilizat la maxim şi s-au vorbit între ei să fie numai ochi şi urechi la antrenori.

Dar nu se mai putea recupera timpul în care nu lucraseră aşa cum ar fi trebuit.

La acestea s-au mai adăugat şi alte conjuncturi nefavorabile. De exemplu, se aştepta ca echipa să atingă forma maximă în perioada celor două săptămâni petrecute în Brazilia, la „Mundialito”, care era un fel de repetiţie generală pentru Campionatele Mondiale din Argentina. Dar acest lucru nu s-a petrecut, din mai multe motive.

Apropo de avantajul terenului propriu, cu care s-au confruntat şi la această ediţie, ca şi la cele precedente. Se porneşte de la stabilirea unui culoar favorabil calificării gazdelor în fazele superioare, în care gazdele să întâlnească echipe mai puţin valoroase, pe celălalt culoar urmând să se întâlnească echipele cele mai valoroase. La aceasta se adaugă şi un impresionant sprijin psihic din partea publicului, care este firesc. Astfel au fost eliminate echipele redutabile ale Chinei şi Japoniei, iar echipele Argentinei şi Braziliei au cucerit medaliile de argint şi de bronz, după echipa URSS.

Echipa României nu a avut randamentul aşteptat. Deşi majoritatea jucătorilor din echipă s-au pierdut, fiind tineri şi fără experienţă, totuşi cel mai bun jucător s-a dovedit a fi cel mai tânăr, care până atunci nu participase la nici un turneu în străinătate, din cauza neacordării vizelor de către autorităţile române.

Dar adevărata cauză a situării echipei noastre pe locul 15 a fost lipsa de pregătire temeinică. Degeaba îi avertizase Sotir că pregătirea nu era corespunzătoare.

Pe lângă pregătire, în timpul concursului au mai apărut şi vechi neînţelegeri dintre jucători.

De asemenea, s-au manifestat şi consecinţele faptului de a fi trăit în sărăcie. Astfel, la micul dejun se instalau primii la masă şi plecau ultimii. Oferta de alimente era foarte bogată şi variată, în regim de bufet suedez. Deci, fiecare mânca ce vroia şi cât vroia, lucru neobişnuit la noi. Cu toate că şi medicul lotului îi avertizase pe jucători foarte insistent să fie atenţi la ce mănâncă, deoarece era o schimbare radicală faţă de regimul de acasă, aceştia nu au ascultat, replicând: „Ce, nu avem voie nici să mâncăm?“.

Altă problemă. În fiecare cameră era televizor color, iar până pe la ora 5 dimineaţa nu îi puteai clinti din faţa ecranelor.

Ruşii şi polonezii reuşiseră să-şi stăpânească oamenii. La ruşi era mai simplu. Siberia plana asupra oricui nu se încadra în directive.

Polonezii au fost păziţi efectiv om cu om în camere, pentru a nu consuma alcool, iar televizoarele din camerele lor fuseseră suspendate. Au putut fi ţinuţi în frâu până s-au calificat în turneul final, apoi au scăpat din mână.

Nicu nu a avut la îndemână o echipă de pază, dar a făcut apel la judecată, la demnitate şi la bun simţ. Tinerii noştri însă s-au arătat preocupaţi numai de pofte personale. Au fost mai ascultători numai la Moscova şi la Bucureşti, unde erau prea multe oficialităţi pe lângă ei şi riscau să fie excluşi din viaţa sportivă sau chiar din învăţământ. Sotir ajunsese în pragul disperării.

În raportul pe care l-a întocmit asupra participării la Campionatele Mondiale din Argentina, raport care cuprindea 20 de pagini scria, printre altele: „Perioada de acomodare din Brazilia, care ar fi trebuit să ne ajute, a constituit un regres al echipei. M-am zbătut mult pentru a obţine aprobarea de participare la turneul din Brazilia. Participarea la turneul de verificare “Mundialito” am considerat-o necesară, aşa cum au considerat şi celelalte 11 echipe participante. Toţi cei prezenţi au folosit din plin acest turneu şi absolut toate echipele au evoluat în progres la “Mundialito”. Numai echipa noastră nu a ştiut să profite, din contră şi-a irosit şi pregătirea realizată anterior. Totul s-a datorat slabului nivel educativ şi a lipsei complete a simţului de răspundere, ce trebuie să-l aibă un cetăţean al ţării trimis în misiune în străinătate.

La Rio a fost, de fapt, începutul revoltei. Nici recomandările doctorului nu au avut succes, şi fiecare s-a comportat ca şi cum venise acolo pentru satisfacerea burţii, scuzaţi expresia. Au fost numeroase deranjamente la stomac, ca să nu mai vorbim de impresia penibilă pe care o făceam celorlalţi, care ne priveau cum devoram cantităţi mari de alimente de-a valma.

Programul nostru nu a diferit cu nimic faţă de programul celorlalte echipe. El a fost însă executat diferit, de către alţii cu seriozitate şi dăruire, iar de către jucătorii noştri în bătaie de joc, anume să demonstreze că nu erau de acord cu antrenorul lor”.

Se simţea înjosit şi insultat de comportarea propriei echipe.

Mai departe în raport urmează considerente de ordin tehnic, de selecţie şi de volum de lucru.

În încheiere a consemnat următoarele: „ În ceea ce mă priveşte vă pot spune că nici de data asta nu am lucrat cu mai puţin interes sau dăruire faţă de anii în care am realizat performanţe bune. Nu am manifestat mai puţină exigenţă nici faţă de mine, nici faţă de colaboratori şi nici faţă de jucători. Îmi reproşez numai faptul că nu am ştiut să găsesc soluţiile cele mai potrivite pentru situaţiile create, eu însă nu mă mai pot schimba şi voi rămâne aşa toată viaţa”.

Şi cointeresarea jucătorilor a făcut obiectul unei analize cu comparaţii a modului de rezolvare a altor ţări, atât occidentale cât şi socialiste. A propus elaborarea unui statut al sportivului de performanţă, atât cu obligaţii cât şi cu drepturi bine precizate. A mai avut şi alte propuneri, care sunt sigură că au fost digerate cu greu de către conducere.

În noiembrie 1982 a intrat şi el în refacere, în atmosfera căminului, căci uzura nervoasă fusese imensă. Nici nu mai auzea bine din cauza vacarmului suportat ani şi ani în sălile de sport, atât la pregătiri, cât mai ales la concursuri.

DOI PĂCĂTOŞI ÎN ŢARA SFÂNTĂ

În vara anului 1983 s-a cerut CNEFS-ului, pe linie guvernamentală, să propună un antrenor de volei pentru un contract de 6 luni în Israel. Federaţia Română de Volei era deja fixată asupra persoanei, dar în propunerea scrisă către Comitetul Central a mai adăugat două nume. Răspunsul a venit ca pentru cel de-al treilea de pe listă să se întocmească actele de plecare, respectiv pentru Sotir.

Nu a aflat niciodată prin ce minune el a fost cel ales, bănuiesc că renumele său ajunsese până la urechile puterii.

A pus condiţia să i se îngăduie să-şi ia nevasta cu el. Eu, fiind pensionară, am fost imediat gata de a porni la drum, mai ales că nepoatele mai crescuseră şi nu mai era nevoie de mine să fac cu schimbul cu cealaltă bunică.

Nicu cunoştea echipa naţională de volei a Israelului, deoarece aceasta participase la diferite campionate, iar el fusese în Israel cu echipa Franţei. Cunoştea acolo destui evrei, foşti jucători sau arbitri de volei plecaţi din România. Cu unii dintre ei era prieten. Eu mai ştiam câte ceva din povestirile lui Nicu, dar nu cu mult timp în urmă citisem o carte interesantă, care este în mare măsură şi istoria acelor locuri; o istorie care începe cu 2000 ani ÎC. Episoade după legende sau fapte din istoria omenirii s-au scris destule, dar aceasta era scrisă într-un stil mai degrabă reportericesc decât documentar şi nicidecum romanţat.

Înainte de decolarea spre Tel-Aviv vă propun un scurt popas de reculegere, pentru că urmează să călătorim spre Ţara Sfântă. Vom evoca trecutul îndepărtat, dar vom aminti extrem de puţine fapte din câte s-au petrecut.

Această zonă geografică a fost milenii întregi ca o „arteră de circulaţie” între Mesopotamia şi Egipt. Au fost incursiuni ale multor seminţii, triburi din zone mai apropiate şi din valea superioară a Tigrului şi Eufratului, cărora Egiptul faraonic încerca să le pună stavilă, prin organizarea propriilor năvăliri de intimidare sau supunere. Printre alte triburi nomade, Abraham cu turmele sale se aşează în ţara Canaan. Multe năvăliri dinspre Asia spre fabulosul Egipt treceau pe acolo. Au fost şi năvălirile indo-europene, printre care filistenii. O parte din ei s-au aşezat în regiunea dintre Gaza şi Muntele Carmel. De la ei a rămas numele zonei Palestina.

Moise şi-a condus poporul în Canaan, după ani îndelungaţi de robie şi de rătăcire în deşert.

O oarecare perioadă de acalmie le-a dat posibilitatea evreilor să se organizeze în 12 triburi autonome. Sorbind „o putere năprasnică” din ocrotirea lui Iahve şi din Legea lui Moise, fiind călăuziţi de conducători inspiraţi, au ajuns în sfârşit să creeze un regat. Iahve este un cuvânt ebraic însemnând „cel ce este”, pronunţarea lui fiind interzisă, iar în literatura creştină apare sub forma de Jehovah.

Iudeea a trecut sub dominaţie romană după o scurtă dominare macedoneană.

Legendele biblice şi-au găsit confirmare în descoperirile arheologice din ultimul secol.

Vastul reportaj „Suez”, a lui Bernard Simiot, face o trecere în revistă a „50 de secole de istorie”.

Eu şi Nicu am recitit această carte, cu mare interes, după cele şase luni petrecute în Israel.

Succinta incursiune a fost necesară, precum spălatul picioarelor sau descălţatul la intrarea într-o moschee.

Acesta a fost scurt-metrajul trecutului îndepărtat, cel apropiat fiind mai bine cunoscut de generaţiile succedate în ultimele decenii.

Circulaţia informaţiilor a crescut într-o proporţie aşa de mare, încât oamenii au început să facă selecţii pe domenii de interese.

Dar istoria trecutului cred că este necesară viitorului.

Mai mult ca sigur că în timp ce zbura spre Tel-Aviv, Nicu se gândea cum ar putea să-şi aducă contribuţia mai bine la ridicarea voleiului acestui stat tânăr, dar în acelaşi timp milenar. În Israel, Nicu a avut câteva experienţe interesante.

A fost bine primit. În cadrul „Sports Federation of Israel” s-a discutat ceea ce era de făcut. I-au fost prezentaţi oamenii cu care urma să colaboreze şi translatorul de limbă franceză. De asemenea, a revăzut cu plăcere vechi prieteni, cu care a vorbit, bineînţeles, în româneşte.

Două luni mai târziu, unul dintre prieteni, profesorul Schreiber Naikiss, a avut amabilitatea să-l însoţească pe Nicu la aeroport, pentru a mă primi pe mine.

Imaginaţia mea cam bogată a fost alimentată de primul contact cu Ţara Sfântă încă din aer. Înainte de aterizare a fost survolat Tel-Avivul, iar spectacolul oferit ochilor mei a fost fascinant. Spre deosebire de bezna Bucureştiului, cu care erau obişnuiţi ochii mei, am avut impresia că văd de sus un covor de pietre preţioase, strălucind în toate culorile. O parură demnă de un aşa loc. Mai zburasem eu cu avionul, dar niciodată noaptea. Încântarea mea s-a concretizat în prima frază adresată lui Puiu:

- “Ce fantastic de frumos se vede Tel-Avivul, din avion”! Aşa i se spunea lui Schreiber, Puiu, pe vremea când era adjunctul lui Nicu, în România, perioadă la care acesta se gândea cu o nostalgie abia mascată. Mama lui trăia încă în România într-un azil, de altfel perfect, unde în decursul anilor am mai vizitat-o. Bătrâna îşi vizitase fiul, dar nu s-a putut acomoda cu viaţa din Israel şi mai ales cu limba oficială.

Nicu trecuse deja de perioada de informare şi cunoaştere a situaţiei voleiului din Israel şi făcuse un raport către Comisia Tehnică a Federaţiei. Constatările erau dezastruoase privind selecţia şi particularităţile tinerilor, majoritatea fiind de talie mică. Puţinii care depăşeau 1,90 m înălţime erau atraşi de baschet. În general, aveau calităţi fizice insuficient dezvoltate, dar aveau o combativitate bună. De asemenea, instruirea tehnică era de nivel mediu şi tactica era simplistă. Pentru a îmbunătăţi activitatea, volumul de muncă ar fi trebuit dublat, dar toţi jucătorii aveau dificultăţi în a consacra mai mult timp pentru antrenamente.

În toate cluburile vizitate a întâlnit oameni pasionaţi, dinamici, care nu precupeţeau nimic pentru bunul mers al activităţii. Unul dintre aceştia era şi Directorul Tehnic al clubului de volei din Ierusalim, Raymond Florian, care era arbitru internaţional şi care plecase din România de mai mulţi ani.

O mică paranteză despre gândurile acestui om, care erau tipice omului de rând din Israel. L-am vizitat acasă la Ierusalim, i-am cunoscut soţia, copii şi nepoţii. După masa de prânz, am ieşit la plimbare în cartierul lor, situat pe vechea graniţă care împărţise Ierusalimul. El participase la luptele pentru recuperarea teritoriilor. Când l-am întrebat ce va face dacă arabii vor ataca pentru a-şi recupereze teritoriile, Raymond, om paşnic, cu o privire caldă de felul lui, pe care nu ţi-l puteai imagina ucigând cu arma, s-a uitat la mine cu nişte ochi în care scânteia o forţă extraordinară şi a spus:

- “Câtă vreme vom fi în viaţă, acest lucru nu se va întâmpla”.

- “Să te audă Dumnezeu şi să vă dea pace”, a fost răspunsul meu.

Prea multă politică în conversaţia mea cu Raymond, dar aşa am gândit sincer în acel moment. Nicu, nemulţumit, l-a luat de braţ pe Raymond şi au început împreună să pună la cale destinele voleiului. Directorul Tehnic trebuia să rezolve toate problemele organizatorice şi administrative. Mai rar o ţară cu o aşa de bună organizare.

În raportul către Comisia Tehnică a Federaţiei, Sotir continua cu recomandări. Antrenorii aveau un nivel bun de cunoştinţe, dar mai rămânea să se perfecţioneze în secretele meseriei, aceasta fiind partea cea mai dificilă. Cursurile ţinute cu cadrele tehnice rezolvau numai parţial acest lucru, deoarece era necesară o practică mai îndelungată. Rolul antrenorilor de club era de cea mai mare importanţă, având în vedere condiţiile şi particularităţile acestei ţări. Deoarece echipa naţională nu putea face cantonamente lungi de pregătire, baza trebuia realizată în echipele de club. Acest lucru impunea ca jucătorii să aibă aceleaşi cunoştinţe, acelaşi mod de lucru şi aceeaşi concepţie de joc, echipa naţională reunindu-se cu puţine zile înaintea competiţiilor la care urma să participe.

Condiţiile materiale erau remarcabile.

Un impediment serios era însă praful. Prea mult praf pe suprafaţa de joc în timpul mişcărilor, este generator de accidente, deoarece suprafaţa pudrată cu praf devenea alunecoasă, iar jucătorii nu mai puteau să-şi controleze mişcările, ceea ce putea cauza căzături şi chiar lucruri mai grave. Având în vedere specificul solului acestei ţări, era o explicaţie, dar trebuia să se insiste pe o întreţinere mai bună.

A făcut remarca că nu a văzut jucătorii utilizând duşurile, după antrenamente. Aplicarea normelor de igienă după efort, îndepărtează starea de oboseală, deci se realizează o recuperare mai rapidă a forţelor.

Un alt aspect, la care a avut obiecţii, a fost faptul că jucătorii nu înţelegeau să renunţe la serile prelungite de discotecă, inclusiv în perioada scurtelor cantonamente.

Aşa s-a întâmplat în deplasările din Olanda sau din Spania, la Palma de Majorca, unde a avut loc Cupa Primăverii. Prestaţia mediocră i-a plasat pe locul nouă, unde ţările Europei aflate în elita voleiului au participat cu echipele de juniori.

În concluzie, le recomanda să insiste la pregătirea juniorilor, având în vedere programele difuzate la cursurile de perfecţionare ţinute cu antrenorii. Concentrase în 48 de ore de curs, desfăşurate pe parcursul a trei săptămâni, toate cunoştinţele lui, care erau comprimate pe capitole începând cu psihologia, fiziologia, pregătirea fizică, teste, interpretări noi în tehnică, tactică individuală şi de echipă, medicină sportivă, arbitraj, deci totul despre volei.

De asemenea, a făcut recomandări pentru aplicarea unei concepţii de joc care să permită creşterea nivelului valoric al tuturor echipelor din Liga I şi a II-a.

A încheiat astfel: „Trag acest semnal de alarmă deoarece dacă nu veţi aplica cele prezentate, nu va mai exista nici o ţară pe care să o întreceţi, iar voleiul în Israel nu va mai avea nevoie de un antrenor străin şi va rămâne numai un sport recreativ, de amuzament”. Din păcate, se pare că aşa a rămas.

În această ţară, a tuturor libertăţilor, există chiar un partid religios care este oficial declarat împotriva existenţei statului evreiesc.

La extrema cealaltă există kibbutz-urile, aşezări omeneşti de regulă săteşti, sau profilate pe mică industrie, cu cea mai pură organizare comunistă, mai ceva decât în fosta URSS, cu o egalitate absolută între toţi cei care vroiau să trăiască în acele condiţii. Nimeni nu era oprit să plece, dacă dorea acest lucru. Se putea spune că cei care trăiau în kibbutz-uri, trăiau mai bine decât în lagărul socialist. Celor care acceptau să trăiască în aceste condiţii, le erau asigurate toate cele necesare existenţei, în mod egal şi în limita veniturilor realizate de comunitatea respectivă.

Am fost împreună cu Nicu şi cu echipa naţională în astfel de aşezări, unde chiar cetăţeni din alte ţări se integrau de probă pe timp de un an, urmând ca apoi să facă sau nu opţiunea pentru un timp mai îndelungat. Acolo, fiecare individ muncea prin rotaţie, în fiecare loc de muncă. Scormonitoare cum eram, am întrebat o doamnă care venise din Franţa, cum se putea lipsi de prezenţa propriilor copii în casa în care locuia, deoarece acolo copiii cresc în creşe şi în şcoli cu internate, până la majorat. Părinţii îi puteau vizita pe copii două ore pe zi, ocupându-se exclusiv de joacă sau de poveşti, iar când copiii se măreau puteau să vină şi ei în vizită la părinţi. Mi s-a răspuns cu următoarea întrebare:

- Femeile din România câte ore pe zi acordă exclusiv copiilor lor pentru divertisment? M-a redus la tăcere; nu uitaţi că eram în 1984.

- De ce în acest kibbutz, spre deosebire de cel vizitat anterior, oamenii au în apartamentele lor televizoare alb-negru?

- Pentru că venitul realizat prin munca colectivităţii nu a permis cumpărarea televizoarelor color pentru toţi, dar sperăm că anul viitor o să avem şi noi televizoare color.

Preşedintele kibbutz-ului era ales, prin vot secret, pentru un an, şi niciodată reales. Deci, prin rotaţie îşi asumau această răspundere, pentru a vedea fiecare cum e să îţi baţi capul pentru toată comunitatea.

Foarte interesant era şi faptul că în kibbutz trăiau şi oameni care nu munceau acolo, ci munceau la oraş, iar salariul lor era vărsat la bugetul kibbutz-ului respectiv.

Am vizitat şi plantaţii de citrice, unde Nicu şi-a satisfăcut dorinţa de a culege cu mâinile lui portocale din pom. Portocalii aveau în acelaşi timp muguri, flori şi fructe coapte. Naiva de mine am întrebat de ce erau aşa de multe fructe căzute din pomi pe jos, care nu le culegea nimeni. Răspunsul a fost că cele care cad pe jos le mănâncă vacile de lapte, iar de vândut se vând numai cele care sunt culese cu mâna. Aşa se explică, faptul că Israelul concurează de la egal la egal cu Elveţia la producţia de lapte de cea mai bună calitate pe cap de vacă. Acolo am văzut vaci cu ugerul imens, care atârna până aproape de pământ.

Dar câte nu am văzut? De exemplu, în plantaţiile de bananieri, ciorchinii imenşi erau îmbrăcaţi în folie de plastic pentru a nu fi înţepaţi de viespi, deoarece înţepăturile viespilor degradează rapid fructele.

Acolo, numai viţa de vie şi nucul respectă ciclul de o recoltă pe an; pentru restul culturilor, de câte ori semeni, de atâtea ori culegi, dar cu muncă, muncă şi iar muncă. Numai aşa au fost în stare ca din pustiul de nisip să facă grădini, dar nu orice fel de grădini, ci nişte grădini care erau udate de instalaţii comandate de calculator.

Îmi amintesc o scenă petrecută într-un kibbutz, în apropierea graniţei cu Libanul. În timp ce băieţii erau în sală la antrenament, eu mă plimbam prin zonă. Pe marginea drumului, cum în România sunt meri şi nuci, acolo erau măslini, iar pământul de sub ei era plin de măsline căzute. La întoarcere am întrebat gazdele de ce nu culegeau măslinele. Mi-au spus că ei culeseseră cât le trebuia, iar pentru că mai rămăseseră destule, i-au anunţat pe arabii din satul vecin să vină ei să le culeagă, dar arabii au răspuns că dacă nu sunt culese, nu se deranjează. La fel ca în “Povestea unui om leneş” de Ion Creangă: “Muieţi-s posmagii?”

Nicu era foarte ocupat, dar eu am vizitat multe locuri. Pentru mulţi de acasă acesta era doar un vis şi poate că mulţi dintre ei erau mai îndreptăţiţi decât mine, din punct de vedere al practicii religioase, să vadă Locurile Sfinte. Dar am făcut-o cu respect şi cu smerenia cuvenită, rugându-L pe Bunul Dumnezeu să se îndure de oameni şi să le dea mai multă minte.

Îmi notasem de la Tanţi Schreiber şi de la Mira, soţia lui Raymond, cum se pronunţă în ebraică câteva cuvinte, cifre şi scurte fraze, după care le-am uimit, călătorind singură fără complexe. Călătoream între localităţi cu autobuzul şi pot spune că am avut noroc să nu mă aflu în autobuzul în care a avut loc un atentat terorist. A fost singurul atentat terorist în perioada în care am fost în Israel. Aşa am reuşit să vizitez aproape toate locurile citate în Biblie.

- „Tu eşti periculos de deşteaptă”, mi-a spus la un moment dat Tanţi. Oare la ce s-o fi gândit? Vedeţi că nu sunt chiar aşa de deşteaptă, pentru că nu ştiu la ce s-a gândit…

Am vizitat şi monumentul închinat victimelor nazismului, care este foarte sobru. Aleea care duce la monument este străjuită cu pomi plantaţi în cinstea oamenilor din toate ţările Europei, care cu riscul vieţii i-au ocrotit pe evrei. Pe fiecare arbore este ataşată câte o plăcuţă pe care este scris numele şi domiciliul celor care i-au ocrotit pe evrei. Există şi români onoraţi cu acest simbol al vieţii.

La Institutul Wingat am păstrat un moment de reculegere în faţa blocului de marmură pe care este gravat numele sportivilor care au murit în atentatul terorist de la München, care a avut loc în timpul Olimpiadei. Am recunoscut numele lui Schör, trăgător de tir, care a fost în echipa României împreună cu mine, pe vremea când practicam tirul. Mi s-a strâns inima în faţa unui asemenea destin.

Limba oficială a statului Israel este ebraica veche, care nu se aseamănă cu idişul vorbit de evreii din Europa. Cei mai în vârstă nu mai pot învăţa limba ebraică. Cei mai tineri, ca şi în cazul prietenilor noştri, o învaţă împreună cu copiii lor când aceştia merg la şcoală. Nicu, spre surpriza celor prezenţi, îşi amintea amuzat cuvinte în ebraică, pe care le învăţase în perioada studiilor teologice.

Când s-a terminat contractul din Israel, cel mai mult au regretat salariaţii ambasadei române de la Tel-Aviv. Aceştia nu îşi puteau încasa salariile până când Nicu nu îşi depunea la ambasadă cota stabilită prin contract. Erau în mare jenă financiară, iar când Nicu a fost plecat din Israel, cu echipa în străinătate, am făcut eu acest oficiu, încasând salariu de la Federaţie şi depunând cota la Ambasadă.

Am revenit în ţară după această baie în Mediterana, la propriu şi la figurat, pentru că o perioadă am locuit la Netanya, o frumoasă localitate pe malul mării, care este vizitată de mulţi turişti. În parc, pe o estradă, în zilele de sărbătoare grupuri de tineri delectau publicul cu dansuri tradiţionale evreieşti. Mi-au plăcut foarte mult, au un anume farmec.

Printre altele am adus acasă smirnă şi tămâie de la Locurile Sfinte.

ULTIMA PRESTAŢIE CA ANTRENOR ŞI ULTIMA PLIMBARE PESTE GRANIŢĂ

A fost solicitat să fie antrenor al echipei de volei masculin Dinamo-Elcond Zalău, echipă susţinută de Uzina de Conductori din localitate şi de Inspectoratul de Poliţie.

Bineînţeles că a acceptat, fiind vorba de volei.

În Bucureşti a urmat o iarnă grea din punct de vedere al condiţiilor. Nu am avut căldură în apartament, deoarece blocul în care locuiam avea centrală pe gaze, iar presiunea la gaze era foarte redusă. La noi în bloc a fost golită apa din calorifere pentru a nu crăpa instalaţia, din cauza gerului. Singura sursă de căldură a fost un mic reşou electric.

Nicu a fost inspirat, pentru că au urmat trei ierni cumplite pentru bucureşteni. Familia a fost oarecum asigurată. Tatăl meu se încălzea cu lemne şi nu a avut probleme deosebite. Mihai şi-a făcut un calorifer electric pentru dormitorul comun cu copiii, iar în bucătărie avea un reşou.

Nici nu mai ştiu câte nopţi am petrecut în tren, tot la două-trei săptămâni între Zalău şi Bucureşti, pentru îngrijirea celor doi bărbaţi: tatăl meu foarte bătrân şi singur la Bucureşti, pentru că am uitat să vă spun că mama a murit în 1982, iar Nicu la Zalău. Dar este bine când ai pentru cine să te străduieşti.

Oameni cu cele mai înalte funcţii din judeţul Zalău lăsau alte preocupări pe planul doi şi, împreună cu familiile lor, nu pierdeau nici nu meci al echipei Dinamo-Elcond. Deseori, asistau şi la antrenamente, ceea ce impulsiona prestaţia jucătorilor. Nicu era mulţumit de atenţia acestor oameni de calitate, care nu erau puţini. Se consulta cu ei în probleme administrative, colaborarea fiind perfectă. Au gândit împreună şi au încercat deschiderea la Zalău a unei unităţi de învăţământ superior, pentru a reţine în zonă tinerii talentaţi, însă Bucureştiul s-a opus.

Nicu a făcut cu toată dragostea munca de aproape patru ani de la Zalău. Oamenii de acolo îl respectau şi îl iubeau.

La toate meciurile sala era plină. Împreună cu biletul de intrare se înmâna şi un program cu prezentarea componenţilor echipelor, cu glume şi cu versuri de circumstanţă, care se cântau pe melodii cunoscute de toată asistenţa. Înfrângerile nu indispuneau pe nimeni şi îşi propuneau să încurajeze mai activ echipa data viitoare. De multe ori echipa a fost purtată spre victorie de entuziasmul tribunei. Ştiţi ce forţă are psihoza de masă!

Anual, participau la turneul de la Debreţin, în Ungaria, unde se bucurau de o excelentă organizare şi de o primire de bună vecinătate.

Acei oameni au ştiut să îl aprecieze pe Nicu, iar el, la rândul său, a ştiut să lase un lucru bine făcut.

Dar inima sa obosise, nu mai răspundea cum trebuie la tratamentele pe care le făcea de mai bine de zece ani. În sfârşit a renunţat şi s-a retras din activitate la insistenţele medicilor, care îi recomandau să renunţe la emoţii şi la solicitări psihice, pe care singur şi le impunea prin munca la care ţinea aşa de mult.

Degeaba am încercat să îl implic în diverse manifestări şi reuşite ale copiilor şi nepoţilor, deoarece nimic nu-l satisfăcea; deşi participa, nu era prezent. Nu era omul care să fie spectator, el trebuia să fie în centrul atenţiei, să fie pe scenă.

Luni de zile am dus muncă de lămurire pentru a scrie în Franţa familiei Derose, cu care eram buni prieteni, pentru a le transmite dorinţa noastră de a-i revedea. Altă muncă de lămurire ca să nu-i cheme pe ei la noi.

În cele din urmă a scris familiei Derose şi am fost invitaţi în Franţa. Eliane şi Georges Derose ne-au primit cu braţele deschise şi am fost incluşi în cercul lor de prieteni. Este vorba de noii lor prieteni, deoarece pensionari fiind au renunţat să mai stea la Paris şi s-au stabilit în Medoc, la 20 km de Oceanul Atlantic.

Ni s-a făcut şi o primire oficială la Primăria localităţii, aceasta în virtutea faptului că Nicu fusese salariat al Guvernului Francez. Francezii au o vorbă: „Prietenii prietenului meu sunt şi prietenii mei”, şi s-au purtat cu noi ca atare.

Georges găsise cheia potrivită pentru un om aşa de închis, încă de când lucraseră împreună, şi nu-i purta nici „une arrière pensée”, pentru că nu îl recomandase succesor în funcţia de Director Tehnic.

A fost o lună de adevărat concediu. Am vizitat cele mai interesante castele de pe Valea Loirei şi tot Medocul, una dintre celebrele zone viticole ale Franţei. M-a uimit acolo exemplul de reuşită a micilor proprietari, organizaţi în asociaţii care se ocupau de producerea şi comercializarea vinului.

La întoarcere, pe Aeroportul Otopeni ne aşteptau copiii. Adusesem chiar şi câteva banane pentru nepoate, care le ceruseră în mod expres la plecare. Nu ne explicase nimeni de ce decolarea de pe Aeroportul Orly fusese întârziată cu patru ore. Mai târziu am aflat că venisem acasă cu unul dintre ultimele avioane autorizate să aterizeze în ţară, pe 16.12.1989. Peste câteva zile a început revoluţia şi la Bucureşti. Ce a urmat, ştim cu toţii.

„IN MEMORIAM” NICOLAE SOTIR

După Revoluţie, Nicu ar fi vrut să meargă împreună cu Mihai şi Gabi în Turcia, pentru a le arăta şi lor Istanbulul. Dar nu a mai apucat.

La începutul lunii octombrie 1991 a făcut o congestie cerebrală. A fost internat la secţia de neurologie de la Spitalul Colentina. Deoarece şi inima sa era slăbită, s-a stins din viaţă pe 24.10.1991.

Nicu a avut neşansa de a trăi în epoca cea mai nefastă pentru România. Drama sa a fost drama ţării pe care a iubit-o. A luptat pentru ea în război şi pe terenul de sport, şi nu a vrut să o părăsească, deşi i s-au făcut oferte foarte atrăgătoare.

Ultimele pagini le cedez celor doi prieteni ai săi Georges Derose şi Constantin Florescu (Coty), cărora le-am spus intenţia mea de a scrie această carte şi i-am rugat să scrie câteva cuvinte despre Nicu.

Iată ce a scris Georges:

„Draga mea Jeny, văd că ţii la acest trecut, pentru că scrii memorii despre cel ce a fost tovarăşul tău de viaţă şi prietenul meu.

Pentru asta tu îmi ceri să-mi deschid sufletul şi să spun ce gândesc despre Nicu. O fac cu plăcere.

L-am cunoscut pe Nicu atât ca antrenor, timp de trei ani, cât şi ca om, foarte mulţi ani. Îmi este dificil de a face o separare între cele două aspecte ale personalităţii sale, pentru că omul a dominat şi s-a impus.

Păstrez amintirea unei fiinţe drepte, cinstită, sensibilă, sub o faţă dură şi austeră, dar având principii foarte stricte, mai ales în munca sa.

Şi dacă, uneori, lăsa să apară un orgoliu nemăsurat sau un egoism excesiv, cum se pare că spui tu, este, mai mult ca sigur, ori pentru că situaţia sa socială îl obliga, ori pentru a ascunde o sensibilitate şi afectivitate neîndemânatică în viaţa sa relaţională.

Pentru mine va rămâne un exemplu. Am avut plăcerea să lucrez cu el şi şansa de a fi considerat colaboratorul lui.

Iată, draga mea Jeny, ce am vrut să-ţi spun despre cel ce ne-a părăsit atât de repede. Dacă nu am făcut-o mai devreme, este din discreţie pentru memoria sa.

Sper să-ţi termini cartea, pentru a-ţi îndepărta gândurile negre, a-ţi evalua sentimentele şi, în sfârşit, a-ţi găsi pacea interioară.”

În continuare iată ce a scris Coty Florescu:

Am fost rugat să scriu câteva rânduri despre Nicolae Sotir. O fac cu emoţie şi cu nostalgia timpului în care am colaborat la progresul voleiului în România. Aş putea spune, după cum se va vedea, că am contribuit, după puterile noastre, şi la evoluţia voleiului mondial.

N-aş fi acceptat să scriu dacă ar fi fost ceva pur formal.

Consider că sunt motivat îndeajuns ca să scriu şi să vorbesc, mai ales generaţiilor tinere, despre Nicolae Sotir.

Aceasta pentru că în aceeaşi perioadă, amândoi am fost jucători în primul eşalon al campionatului naţional român (1939-1947); amândoi am fost arbitri şi am devenit (eu mai târziu) arbitri internaţionali; amândoi am condus echipe de club şi naţionale, în diverse împrejurări, mai grele sau mai uşoare. De la început m-a impresionat tenacitatea lui în urmărirea unui scop. Vreau să subliniez aici faptul că după locul patru la Olimpiada de la Tokyo (1964), a perseverat şi a obţinut cu echipa naţională locul trei şi medalia de bronz la Olimpiada de la Moscova (1980), după 16 ani.

Noi doi am început prin a fi colaboratori şi am devenit prieteni, prieteni adevăraţi, în raporturile dintre noi neavând loc invidie, duplicitate, şovăire sau altceva.

Nu am intenţia să-i fac un portret psihologic, dar sunt obligat să scot în evidenţă câteva din trăsăturile sale psihice caracteristice. A fost un om drept. Când lua o hotărâre, o ducea întotdeauna la îndeplinire; era, deci, un caracter ferm. În toată activitatea sa a dat dovadă de o tenacitate ieşită din comun. În situaţii grele, confuze sau neprevăzute, izbutea să cântărească cu mare atenţie argumentele pro şi contra şi să ia hotărârea cea mai potrivită. Se baza mai mult pe el însuşi, greu se hotăra să apeleze la altcineva. Dar atunci când o făcea, foarte rar, se implica în hotărârea luată în comun.

Aşa am conceput şi redactat prima ediţie a lucrării „Regulamentul de Volei” (1955), de fapt primul regulament comentat apărut în România. Am examinat împreună şi, după lungi discuţii, am pus la punct foaia de arbitraj românească pe care o schiţasem încă din 1953 şi care, într-o formă mai simplă, fusese folosită la jocurile de volei din cadrul Festivalului Mondial al Tineretului şi Studenţilor de la Bucureşti. Nicolae Sotir, fiind antrenor şi arbitru internaţional cu experienţă, a susţinut generalizarea foii noastre de arbitraj ca fiind capabilă să înregistreze nu numai scorul, ci şi principalele acţiuni tehnico-tactice, cât şi starea disciplinară a echipelor în joc, după un sistem grafic cronologic. Din păcate, Federaţia Internaţională de Volei n-a rezistat presiunii URSS şi a adoptat foaia propusă de aceasta.

Am colaborat apoi în acelaşi mod deschis şi prietenesc, în cadrul Biroului Federaţiei Române de Volei, reînfiinţat în 1958, în Comisia Centrală de Volei, şi m-am bucurat sincer când Nicolae Sotir a fost invitat să îndeplinească însărcinări în cadrul unor Federaţii străine, ca de pildă în Turcia, dar în special ca Director Tehnic al Federaţiei Franceze de Volei.

Îmi amintesc cu multă plăcere că la Olimpiada de la Tokyo, punându-se problema unor modificări ale statutului şi ale regulilor de joc, domnul Paul Libaud (preşedintele FIVB) a ţinut să aibă neapărat părerea lui Nicolae Sotir, apoi a mea, ca jurist, şi a lui Constantin Armăşescu (Schatzi), preşedintele colegiului de arbitri din F.R.V. şi membru al Comisiei Internaţionale de Arbitraj.

În decursul timpului am lucrat împreună, fie în cazuri în care trebuia să-mi aduc contribuţia ca slujitor al Dreptului, fie în cazuri în care analizam, din perspectiva îndelungatei noastre activităţi în volei, însăşi structura, evoluţia şi perspectivele jocului de volei, prin prisma marilor competiţii internaţionale.

Sub acest al doilea aspect, îmi aduc aminte cu deosebită plăcere şi chiar cu mândrie, că Nicolae Sotir m-a rugat să-mi aduc contribuţia la eseul întocmit în anii 1980-1981 şi intitulat „Some aspects of the evoluţion of techniques and tactics in Volley-Ball Game”.

Eseul scoate în evidenţă puterea de analiză a lui Nicolae Sotir; a „disecat” evoluţia jocului în relaţia interdependenţei dintre factorii: tehnică, tactică, reguli, progres al utilizării tehnice, accesorii, integrarea voleiului în mass-media, în special în televiziune.

Eseul este foarte dens. El porneşte de la dezvoltarea explozivă a voleiului cantitativ şi calitativ începând cu 1952 (Campionatele Mondiale de la Moscova), 1956 (Paris), 1960 (Rio de Janeiro), ceea ce a motivat promovarea voleiului ca sport olimpic la jocurile celei de a XVIII-ea Olimpiade de la Tokyo.

Sunt arătate evoluţia ascendentă tehnico-tactică şi corelativ progresul pregătirii fizice multilaterale a jucătorilor şi jucătoarelor, influenţa regulatoare a normelor de joc, continua luptă dintre atac şi apărare, în funcţie de talia şi mobilitatea combativă a jucătorilor şi jucătoarelor. Şi multe alte considerente tehnice şi tactice…

O concluzie se desprinde din eseu, cu valoare de axiomă: „Orice s-ar întreprinde pentru modernizarea şi integrarea în programele TV a voleiului, va trebui să se respecte caracteristicile esenţiale ale jocului, fără de care acesta şi-ar pierde raţiunea de a exista”.

Eseul a fost solicitat de Federaţia Indiană. L-am tradus în engleză şi l-am expediat prin CNEFS, dar nu am mai aflat nimic de soarta lui.

Închei această scurtă prezentare a personalităţii sale, arătând că, de-a lungul anilor, ne-am descoperit acelaşi gust pentru lectură din beletristica mondială şi naţională, fiindcă este ştiut că Nicolae Sotir nu a fost numai Antrenor Emerit, arbitru internaţional şi conducător de Seminare tehnice internaţionale, ci şi un om de cultură şi, mai presus de toate, „un OM”.

Cu multă emoţie, acestui prieten, acestui OM, după dispariţia lui, să-mi permiteţi să-i spun după tradiţia daco-romană şi a creştinilor din primele timpuri:

” S I T T I B I T E R R A L E V I S!”

( Să-ţi fie ţărâna uşoară! )

Dr. Constantin N. Florescu

Preşedintele Comisiei Juridice de Disciplină

şi Bugetară a Federaţiei Române de Volei.