“După ultimul război mondial, în ţara noastră existau mii de tineri care trebuiau să-şi consume energia. Cum în societatea socialistă meschină şi izolată de restul lumii nu erau multe posibilităţi de distracţie, mulţi tineri se îndreptau spre sport.
Unii dintre ei erau dotaţi pentru volei, adică cu potenţial polisportiv: explozia de start a sprinterului, detenta săritorului la înălţime, rezistenţa fondistului (uneori durata unui meci depăşind trei ore), forţa de lovire a unui pugilist, fineţe şi precizie în pregătirea atacului, toate acestea gândite şi executate în fracţiuni de secundă, necesitând şi o vie inteligenţă. Iată calităţile necesare voleibalistului de performanţă. Cei care aveau aceste calităţi, puteau forma o echipă care să aspire la performanţă.
Dar asta nu este totul.
Pregătirea şi formarea echipei revine antrenorului.
Să poţi face din 12 tineri (fiecare cu personalitatea sa) o echipă de şase jucători, care să se înfrunte de la egal la egal cu marile echipe deja afirmate, este o treabă dificilă şi de durată.
Mulţi tineri veneau la lot cu alfabetul jocului greşit învăţat. Unii veneau din şcoli, cu cunoştinţe învăţate de la profesori de educaţie fizică, mai buni în teorie decât în aplicarea ei, alţii veneau de la cluburi, cu noţiuni învăţate de la antrenori, mai mult sau mai puţin calificaţi în această meserie.
Sotir nu avea pregătire superioară în domeniul sportului. A dorit însă să demonstreze că poate face faţă în sport mai bine decât cei care aveau o pregătire superioară şi a reuşit. Nu erau mulţi cei care ar fi avut curajul să-şi asume răspunderea, să-şi piardă catedra, să-şi rişte situaţia realizată cu compromisuri, dar el nu avea cum să piardă astfel de privilegii de care nu beneficiase.
Sportul de performanţă presupune să şti să şi pierzi, şi a avut destule momente când a fost schimbat din funcţia de antrenor al echipei naţionale de volei şi a fost trimis înapoi la Clubul Progresul, unde a lucrat ca tehnician sportiv în acele perioade. Iar când voleiul românesc era în impas, Sotir era rechemat, uita de toate ofensele şi o lua de la capăt.
Viaţa lui, închinată acestui sport, s-a curmat din cauza vârstei, oboselii şi mai ales din cauză că nu a întrezărit posibilităţi pentru o muncă temeinică. Viaţa pentru el nu mai avea sens şi inima lui a cedat.
Structura sa intimă era clădită pe respectul pentru munca bine făcută, fără rabat la nici un capitol. Rezultatul s-a materializat în ascensiune, dar şi în căderi nenumărate. Era o luptă continuă, pe de o parte, între munca cinstită, cu ochii deschişi spre realitate (oricât ar fi fost de neîndurătoare), şi pe de altă parte, dorinţa sistemului politic spre afirmarea realizată cu orice preţ, cu o suprafaţă strălucitoare, însă cu puţină muncă făcută şi aceasta pe o temelie şubredă şi ieftină.
Cei care l-au înţeles cu adevărat pe acest om, l-au iubit şi l-au respectat. Aceştia au fost puţini la număr, însă au rămas prieteni pentru totdeauna. Cei mai mulţi se împărţeau în două: o parte, invidioşii, care i-au făcut mult rău, nu atât lui cât sportului românesc, punându-i beţe în roate sistematic, lucru care nu-l atingea în fiinţa sa, fiindcă orgoliul său în realizarea unor rezultate foarte bune era mai presus de realizările personale, dovada că a murit sărac; şi o a doua parte a celor ce nu-i agreau stilul de lucru, a celor cocoţaţi în funcţii de decizie, care nu înţelegeau că numai cu efort, cu muncă, cu sacrificii şi tinereţe risipită în ani de transpiraţie pe podelele sălilor de sport, se ajunge la vârf. Vroiau rezultate imediate spre gloria sistemului socialist, spre demonstrarea superiorităţii acestuia. Nu înţelegeau că fără o bază corectă, solidă, ce impune sportivi bine pregătiţi, condiţii care costă şi la propriu şi la figurat, nu se putea ajunge departe.
Toate acestea îl supărau profund, îl uzau, dar când era rechemat pentru redresarea voleiului găsea resurse intime şi o lua de la capăt. Această putere îi era caracteristică şi avea izvorul în marea lui dragoste pentru tineri sănătoşi la trup şi la minte, care dacă sunt bine pregătiţi pot face minuni. Şi aici avea de luptat cu lipsa de educaţie, instruire şi încredere în forţele proprii. Căci tinerii erau rezultatul sistemului, crescuţi fără Dumnezeu, deci fără aportul religiei în formarea caracterelor, şcolile trebuind să producă numai executanţi, nu oameni liberi, inovatori, încrezători în sine şi, ce era mai grav, fără mediu familial sănătos, propice formării tânărului, fată sau băiat, cu bun simţ, cu respectul de sine şi respectul faţă de cel de lângă sine.
Pentru Nicolae Sotir a fost o luptă continuă cu toată această conjunctură; a fost totuşi încredinţat că se pot surmonta aceste neajunsuri, şi a demonstrat că a avut dreptate. El nu a avut o viaţă de familie, dar casa lui, familia lui erau, cum spun francezii „port d’attache”, refugiu în vreme de furtună, loc de refacere a forţelor. A avut o singură dragoste în viaţa sa, acest sport, voleiul…
Cartea de faţă îşi propune o privire din interior către omul căruia mi-am închinat viaţa şi pe care nu l-am înţeles în totalitate pentru că avea o personalitate foarte complexă.
Sper ca paginile care urmează îi vor face pe unii să îl înţeleagă, să îşi amintească de el, iar pentru alţii poate constitui un exemplu de tenacitate, de caracter puternic şi voinţă de fier, care a avut neşansa să trăiască într-un sistem de încătuşare, de oprimare continuă, de distrugere a personalităţii omului, a omului aşa cum l-a creat natura.
Şi mă întreb dacă, scriind aceste rânduri, nu este mai degrabă dorinţa de a mă lămuri eu însumi, de a înţelege acest om, măcar acum când nu mai este printre noi, şi pe care nu este zi să nu îl plâng, nu pentru că sunt singură, singură am fost mereu, dar plâng pentru fiinţa bună care a fost, căci era un suflet nobil, să se fi bucurat şi el de libertatea ce va să fie când ne vom ridica pe picioarele noastre ca popor, să stăm la verticală cu adevărat. Regret că aceste vremuri de libertate nu l-au aflat în deplinătatea forţelor sale.
Voi încerca să povestesc şi cu ajutorul altor prieteni sau numai colaboratori, rezultatele bune şi eşecurile din cariera sa.
Născut în 1916, a primit o educaţie sănătoasă, cum se făcea şi la noi în ţară în perioada interbelică. Dorinţa părinţilor a fost ca primul dintre copii să se facă preot. Deoarece cu primul copil nu au reuşit, i-au impus lui Nicu să facă opt ani de internat la Seminarul Central din Bucureşti şi patru ani la Facultatea de Teologie.
A acumulat o vastă cultură, printre altele în filozofie, literatură şi muzică, cântând aproape la orice instrument muzical, dar mai ales la vioară. Educaţia religioasă l-a marcat prin părţile ei bune, cinste şi adevăr, încrustate pentru totdeauna în el, dar caracteristicile şi practicile religiei ortodoxe cu fastul arhaic rămas la nivelul Bizanţului, l-au îndepărtat de drumul impus de părinţi.
Astfel, la absolvirea facultăţii, a optat pentru viaţa laică. Era tânăr, sănătos, făcea sport, iubea viaţa cu toate plăcerile ei; deci, ce îi trebuia lui să fie preot? A preferat să facă armata şi imediat a trebuit să plece pe front. A avut şansa ca la ruperea frontului de răsărit, în 1944, să scape cu viaţă, şi după un marş forţat de peste 2000 de km, să ajungă în ţară.
Cele ce au urmat voi încerca, după puterile şi priceperea mea, să vi le relatez în cartea de faţă.
Mulţumesc pe această cale prietenului statornic, Constantin Florescu (Coty), jurist şi arbitru internaţional de volei, a cărui contribuţie a fost substanţială, lui George Derose, antrenor francez de volei, prieten dezinteresat, lui Louis Poitout, antrenor francez şi prieten. De asemenea, domnului Cristian Ţopescu, cel mai competent si informat comentator sportiv al României, îi mulţumesc pentru cuvintele pline de simţire rostite la Televiziunea Română în seara zilei de 24 octombrie 1991, despre antrenorul Nicolae Sotir, stins din viaţă în acea zi. Mulţumesc, de asemenea, tuturor celor din ţară şi din străinătate care şi-au spus cuvântul.
Să îmi ajute Dumnezeu, căci doresc din tot sufletul să reuşesc să vă fac să o citiţi, şi astfel să îl cunoaşteţi pe Nea Nicu Piratul, cum îl porecliseră jucătorii apropiaţi. Îl porecliseră astfel deoarece într-o vară, pe plajă se legase la cap cu o băsmăluţă şi au considerat ei că semăna cu un pirat. De altfel, nu numai jucătorii, ci şi rudele şi prietenii îi spuneau, pe scurt, Nicu.
Dacă veţi citi această carte, mă voi considera onorată de atenţia dumneavoastră şi cu datoria împlinită faţă de memoria soţului meu, care a fost Antrenorul Emerit Nicolae Sotir.”
(Ioana Sotir, “O viata pentru volei”)
